În era HD-ului, arta se ridică la standardele celor mai fine detalii. Şi aşa ajungi să priveşti minute bune o „fotografie” până să îţi dai seama că ai de fapt în faţă o pictură sau un desen în creion. Sute de ore de muncă şi migală, prin asta s-ar traduce munca artiştilor fotorealişti şi hiperrealişti ai zilelor noastre.
Picturile care imită secvenţe din natură nu există de azi-de ieri, ci de mii de ani, chiar de la primele picturi rupestre. „Secvenţele” care atrag cel mai mult în zilele noastre sunt cele pe care le vedem, asemenea oamenilor cavernelor, la tot pasul. Pe atunci erau creaturi uriaşe şi ritualuri de vânătoare, astăzi sunt birouri pe care stau aruncate laptop-ul, ochelarii şi câteva pachete de biscuiţi. Pe atunci erau oameni obişnuiţi, astăzi sunt staruri ŞI oameni obişnuiţi.
Fotorealismul e altceva. Înseamnă aducerea fotografiei în sprijinul artei în modul cel mai potrivit, cât să captureze realitatea şi să îi ofere artistului tot timpul de care are nevoie pentru a o transpune pe pânză, dar şi posibilitatea de a studia umbrele şi culorile în detaliu. Stilul a luat cel mai mare avânt în anii ’60-’70, în Statele Unite, fiind derivat din Pop Art, ca opoziţie la minimalism şi expresionism abstract. Iar gradul de dificultate a muncii a crescut odată cu timpul, noul mileniu marcând trecerea de la fotorealism la hiperrealism, simultan cu răspândirea fotografiei digitale. Sunt şi critici care constestă valoarea unor „imitaţii” de acest fel, considerându-le o formă de artă care s-a dezvoltat în baza avantajelor uriaşe pe care le aduce tehnologia de astăzi, în care o fotografie poate fi mărită de sute de ori pentru a vedea fiecare fir de praf. Şi totuşi…
Kelvin Okafor este unul dintre puţinii fotorealişti din Europa care lucrează în creion. Are 27 de ani şi locuieşte în Tottenham. La sfârşitul lunii trecute, London’s Science Museum a găzduit câteva dintre desenele sale în cadrul unei expoziţii şi, aproape simultan, portretele lui au început să circule pe site-urile de socializare. Suficient pentru ca numele lui Kelvin să se propage ca undele seismice, stârnind valuri de suspine şi de aplauze. Bărbatul spune că lucrează între 80 şi 100 de ore la un desen, fără să pună la socoteală orele sau chiar zilele în care studiază fiecare milimetru pătrat al fotografiei pe care urmează să o reproducă. Apoi începe munca propriu-zisă: „primii asupra cărora mă opresc sunt ochii, mai exact ochiul stâng, pentru că sunt dreptaci. Urmează nările, obrazul şi buzele, mereu în această ordine”. Ordine care i-a adus deja în cont zeci de mii de euro şi va continua, cu siguranţă, să o facă.
Douglas Bloodworth nu lucrează în creion, ci în acuarelă. E „doar” un american pasionat de revistele de benzi desenate, pe care le integrează în scene ale vieţii de zi cu zi. Ceea ce iese din mâna artistului e un fragment de viaţă americană, pe care a înţeles-o în felul propriu în cei 56 de ani de viaţă.
Chuck Close este pasionat de portrete mari, la propriu şi la figurat. Când era mic, a vizitat o expoziţie a lui Jason Pollack şi a fost fascinat de ce-a văzut, aşa că băiatul timid s-a refugiat în pictură. A fost atras de fotorealism şi este unul dintre cei mai vechi artişti din branşă, fiindu-i dedicat şi un documentar cu titlul Chuck Close: A Portrait in Progress. Că doar nu degeaba a fost medaliat de preşedintele Bill Clinton, şi el subiect al unui portret.
Cindy Wright este o artistă belgiană ale cărei creaţii sunt considerate realist-macabre. Temele pe care le abordează amintesc de acele detalii ascunse vederii, pe care le redă cu precizie milimetrică. Pictează păsări, peisaje întunecoase, portrete în care lumina nu are rolul de a înfrumuseţa trăsăturile, ci dimpotrivă.
Roberto Bernardi are altă sursă de insipiraţie – bomboanele, vasele, chiuvetele, adică tocmai ceea ce pare mai greu de redat prin pictură. Italianul a lucrat ca restaurator într-o biserică din Roma şi a avut prima expoziţie proprie în 1994. Îl pasionează redarea suprafeţelor lucioase şi a reflexiilor.
Glennray Tutor este şi el fascinat de culoare şi umbră, preferatele lui fiind bilele de diferite dimensiuni, creioanele, borcanele şi sticlele. La fel ca Douglas, le amestecă printre reviste de benzi desenate. A început să fie atras de fotorealism prin anii ’80 şi, de atunci, picturile lui au ajuns să fie folosite pentru coperte de reviste şi cărţi.
Ralph Goings a preferat să ilustreze cafenelele, băncile, mâncarea şi băutura specifice Statelor Unite. În perioada în care s-a apucat de pictură fotorealistă, nimeni nu credea că o asemenea îndeletnicire va fi considerată artă sau va aduce vreun profit. Ralph, la fel ca şi colegii săi de breaslă, trăieşte de pe urma talentului său şi o face chiar binişor.
Citiţi şi
Henri și Lydia – o poveste de dragoste?
Elevii Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, ambasadori ai talentului românesc în Germania
Ferestrele lui Matisse – o interesantă observație
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
