Ce scriam acum câteva luni, într-un text numit „The Bucket List”? Că îmi doresc să călătoresc la un moment dat cu un avion pe trei rânduri, nu ca o ciudată alegorie a confortului sporit, ci ca un simbol al distanţei, al depărtării exprimate în multe mii de kilometri şi succesive depăşiri de fus orar şi spiritual. Ei, şi uite cum, vorba clişeului, „nu aduce anul ce aduce ceasul”, contemplu această eventualitate deschisă în faţa mea nu mâine, ci poimâine. Stau înaintea unei plecări de care am aflat acum două zile şi pe care a trebuit s-o orchestrez într-o viteză deloc caracteristică mie. Îmi dau seama că visez la această destinaţie de când îmi dădeam cu Clearasil pe coşuri, idolatrizam Coca-Cola şi purtam adidaşi L.A. Gear. Şi acum, când mă mai despart doar câteva nopţi de jet lag-ul atât de aşteptat, mie îmi cam ţâţâie fundul. De ce? De aia! Că e în viteză, că nu am avut timp să mă adaptez interior la o situaţie pe care o anticipez de vreo douăzeci de ani.
„E mai bine aşa, altfel ai fi stat săptămâni, luni, planificând totul, construind o destinaţie paralelă, devenind doxă de prognoze meteo, orare de muzee, restaurante favorizate de localnici, magazine neştiute de nimeni, mersuri ale trenurilor, planificări de autobuze… Ai fi călătorit înainte şi poate chiar mai mult din faţa monitorului de calculator”, îm spune jumătatea mea, a cărei intuiţie se dovedeşte corectă. Eu, când visez la un loc, îl învăţ pe de rost, îl întorc pe dos, îi scociorăsc toate cotloanele încă dinainte de a mă sui în taxiul de Otopeni. La Paris, prima dată, ştiam mai bine decât localnicii ce tren se ia şi de unde ca să ajungi la Chantilly. La Veneţia ştiam din agendă ce vaporetto merge la Ca’ d’Oro şi câte staţii mai sunt până la Rialto. La Dublin mi-era clar că vom face excursii atât la Powerscourt, cât şi la Galway. Wikitravel, Lonely Planet, Tripadvisor, dar şi „n” blog-uri de călătorie, albume, cărţi, video-uri, poveşti cu cei care au fost… Preliminariile unei călătorii (mai ales dacă e una dorită şi jinduită) se expandează pe multe zile, care, invariabil, rezultă în pagini de agendă umplute cu date şi coordonate, din care, în final, ieşi mai ostenit decât la întoarcere.
Dreaming of Tahiti, Miki de Goodaboom
Dincolo de asta, Capricornul din mine ezită, se răzgândeşte de o mie de ori, e control freak şi intră în fibrilaţii dacă îl scoţi din matca prevederilor lui. Or, acum, tocmai asta se întâmplă. Vorbesc la telefon cu oameni: „Distanţele sunt foarte mari”, „E cu totul altfel decât sunteţi obişnuiţi în Europa”, „Clima tropicală poate să îţi joace feste”. Şi mă panichez. Pentru că visez de douăzeci de ani şi pentru că, în visul meu, a once in a lifetime thing (că nu îndrăznesc să sper la sequel) trebuie să fie perfect. Perfectul meu. Să ştiu dinainte totul. (Că adesea s-a întâmplat ca totul ştiut să îmi iasă pe nas, asta rămâne între noi şi vă faceţi că nu aţi citit.)
Bref, blagoslovesc măcar dramul de luciditate pe care îl am ca să îmi recunosc şi analizez simptomele. Îmi dau seama cum sunt, deci ştiu cum ar trebui să fiu: mai flexibil, mai curajos, mai jemanfişist, mai destupat, mai cool. Câteva dintre cele mai frumoase amintiri de călătorie pe care le am se trag din situaţii pe care nu le-am anticipat. Din locuri de a căror existenţă nici acum nu ştiu prea multe. Din întâlniri care au avut spontaneitatea unei ciocniri pe stradă. Ar trebui să mă învăţ să mă bucur mai mult şi să mă dau de ceasul morţii mai puţin. Să fiu mai aproape de călătorul pe care îl propovăduiesc: relaxat, empatic, gurmand de nou şi neştiut.
Dacă nu, un deget mare şi dojenitor îmi clatină nemulţumit din cap într-un colţ de conştiinţă: nemulţumitului i se ia darul.
Citiţi şi
TREBUIE! Nu trebuie nimic altceva decât să fii fericit, asta, da!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
