Și? Ai fost pe Întâi? Ai fost? Pe Întâi. Cu Î din  din Gât din Î, ca la Români. Că doar era ziua Românilor, da. Ai fost? Cum unde? Pe bulivar. A fost tam tam. A fost tămbălău. Cum de ce? Păi, a fost Întâi. Mult Tâmbălău pentru nimic. Mi se pare că s-a scris și-o piesă pentru ziua asta de Întâi. Ne-am arătat armele. Ne-am arătat ARO-urile. Ne-am pus costum de sărbătoare, ne-am dat cu antigel, ne-am luat muierea și pruncii de păr și pentru că Arcul Triumfului de altădată, deși atunci a luat doi ani pentru a fi construit, durează acum șase pentru a fi renovat, am mers cu tonții la Casa Noastră, a Poporului Român. Cu  din Î din Ă din Â.
Noi suntem români / Noi suntem români / Noi vom fi aici mereu hapsâni…. am auzit ca Furdui Iancu s-a lăsat înduplecat să schimbe versul pentru doi metri cub de gaz natural.
Dar lasă asta. Ce spui de norod? Ce adunare, dom’le, la Universitate! Da, pe seară, așa. Se adunaseră șaișopt la sută dintre bucureșteni, din care doar șaișopt la sută erau din București gen get beget begen. Dar frumos, nuuu…. Frumos, dom’le, frumos! Nici miercuri dimineața la opt jumate la metrou la Unirii nu e așa frumos!
La Coada lu’ Mihai (care s-a convins acu’ 400 de ani că pe români n-ai de ce să-i unești prea tare), plebe multă. Pe o scenă se cânta, în costume tradiționale românești, muzică tradițională românească. Bun. Asta a fost frumos. Multă lume privea către scena asta și mulți capi de familie își țineau odraslele pe după umeri. Exemplar, n-am ce zice! Patrioți. Patrioți în mișcare browniană se călcau în picioare să ajungă undeva la niște căsuțe de lemn unde se dădea ceva. Nu știam exact ce. Dar părea ceva de soi. Am dat și eu două coate în gură la doi români, am îmbrâncit o femeie și am călcat pe picior un copil ca să ajung să văd ce se dă. Credeam că e vorba de lapte/carne/brânză/ouă. Că mă gândeam că sărbătorim România printr-o repunere în scenă a foametei de altădată, foamete ce a lăsat, din păcate, nu numai generația de atunci, dar și pe urmașii acesteia cu o formă est-europeană de meningită acută. Dar nu era lapte/carne/brânză/ouă ci… nimic. Adică serios. Nimic. Erau doar niște dughene care vindeau .. nu prea mai știu ce, dar îmi amintesc vag de niște păpuși Barbie chinezești si niște mărgele tip Vama Veche. Ah, dar știu! Era acolo un produs tradițional cu o căutare deosebit de largă, produs ce mi l-am dorit și eu, dar la care, din cauza cozii ce se întindea mult după cea a lui Mihai, am renunțat resemnat. Era pufosul și dulcele Kürtőskalács.
Foto: David Muntean
Mai acana, în alt film, la Arhitectură, o ceată de treișopt de ultrași nerași, în adidași, urla la colectiv fără să știe de ce „Colectiv, Colectiv!” la îndemnurile unui alt patriot cu portavoce. Ar fi urlat ei oricum orice ar fi behăit portavocea aia, chit că era „Prietenii nu mai știu de ce” sau ce știu eu ce alt slogan precum „E limpede că nu-i a bună”…
Pai și zi, ai văzut luminițele? Care? Cum care? Alea ce vestesc Crăciunul. Sărbătoarea asta mithraică… pardon, creștină, a Crăciunului. Dar ce zici? Zici că nu luminițele vestesc, de fapt, Crăciunul, ci marketingul slinos ce vinde brazi și globuri, și atmosferă de sărbătoare de prin luna august? Ce… consideri că e prematur să porți pulovere cu reni și să intri în atmosfera de Crăciun de prin august? Ei, mă rog… fiecare cu opinia lui. Și ce? Ți se pare aiurea că apoi, brusc, pe 26 decembrie, încep reclamele la pasta de dinți Valentine’s Day? Ei, prea cauți nod în papură acum și tu. Vor și ele, amărâtele de corporații, doar să ne sugereze ce să achiziționăm pentru următoarea sărbătoare, ca să ne fie nouă bine, atâta tot, nu mai fi cârcotaș. Dar, serios, ai văzut luminițele? Care… alea de pe bulevardul Magheru. Da, alea. Le-ai văzut? Te-ai adunat și tu spre a le vedea? Alea, da. Alea care trebuiau să arate precum portativele muzicale colorate atârnate de prea multe fire de cablu necolorate peste asfaltul necolorat și pietoni decolorați. Da, alea. Le-ai văzut? Da, știu că erau puse doar pe sensul înspre Universitate pentru că pe celălalt, cel înspre Romană, au omis cu desăvârșire să le monteze, dar am crezut că efectul acesta ce sugerează privitorului o senzație stranie de mântuială și găunos o face poate parte din vreun curent artistic nou, ceva post-post-neo-prost sau… cine știe? La fel cum am gândit și despre bradul de la Piața Romană care, doar pe jumătate luminat, înclinat și cu vai-steaua lui căzută pe-o parte, m-a făcut să cred că anul acesta e vreun Picasso-theme Christmas, dar, de fapt, era montat doar de băieții din reclamele de la Unirea. Apoi am înțeles. E tradițional și tipic românesc! Corect! Și când am călătorit pe bulevardul Dacia am putut remarca cu nostalgie cum setul luminiscent de anul trecut de pe Magheru a fost acum transferat aici și m-am gândit că e bine că se face economie, că sunt lideri cumpătați acolo, la Primărie, și asta m-a bucurat nespus.
Păcat că nu ai fost aici de Întâi Decembrie. A fost atât de frumos! Cum? De ce? A… înțeleg… ai preferat un city-break la Tashkent. Ei, lasă, că e bine și-așa. Doamne-ajută! La mulți ani tuturor celor pe care-i cheamă România!
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
