Mergeam pe străzile pietruite în căutarea liniștii de demult pierdute. Să număr orele pe care le-am petrecut cu tine și să presupun că sunetul păsărilor e un semnal de la tine e simplă prefăcătorie. Față de mine, față de imaginea pe care o păstrez în mine. Iluzia că ai fost e mai puternică decât iluzia că încă îți dorești să îmi apari. În trecut m-am luptat mult cu această soră geamănă a iubirii autentice – iluzia. Astăzi mai am doar rămășițe ale încrederii că plecarea implică, invariabil, o revenire. Nu mai cred în omul-anotimp, care revine din trecut pentru a fi. Ți-am fost. Când ți-am fost, m-ai dezvelit și m-ai expus ca să îmi dau seama de greșelile mele ascunse. Eram rănit și ai crezut că ai acest drept, să mă accepți, doar ca să mă alungi rușinos.
Sunt un călător răbdător. Vieții i-am dat adesea dreptul să reîncolțească în pământul meu pe care l-am afânat cu răni. Dar, să îmi permiți să încolțesc de mai multe ori și să mă tot seci, să îmi lași gâtul uscat, cu buze arzând de la sărutul tău e oare ce ți-ai dorit. Mi-am refăcut cu greu cămașa albastră și o port fără nasturi. Nu îi mai am, iar tu știi că au rămas prinși de perdelele trase spre dimineață, unde îmi mutam spre înainte ora de la ceas, ca să îți mai dau o șansă de întoarcere rezonabilă. Și tu ce ai făcut cu ea? Nu știai că te aștept? Da, sunt un nemernic, un om care crede că poate iubi. Ferestrele mele sunt martore că încă am această credință. Tu nu ai venit. Poate nici nu te aștept. Poate îmi mai așez coatele pe pervazul tare ce îmi ațintește involuntar privirea spre parc. De unde veneai tu.
Cea mai reușită ceartă o am cu iluzia. Am devenit expertul certurilor târzii în noapte. Le reiau de unde vreau eu, iar argumentele sunt întotdeauna scenarii nescrise, care mă surprind și pe mine. Mintea mea naște lumi care mai de care mai provocatoare. În toate, tu îmi permiți să înving. Aș vrea să mă învingi tu. Dar ești prea prinsă în labirintul meu tridimensional, ca să poți scăpa și să domini. Ți-ai pierdut argumentul în momentul în care mi-ai înghețat auzul. Și văzul. De ce ai crede că te aud când vorbești în drumul tău obișnuit? Nu mergem în aceeași direcție. Dar, cum ți-am promis, te voi forța să mă uiți, te voi face să mă ții minte. Te voi zăpăci cu vocea mea stranie. Acum a rămas doar o impresie a ei în mintea ta, dar nu poți nega dorul de a mă auzi. Eu nu recunosc că aș vrea să te aud.
Într-o dimineață am realizat. Da, am înțeles de ce mă iubesc pe mine toți copiii. De ce mă iubești tu. Am forța necesară să te las fără puterea de a te apăra. Te-ai trezit plăcându-mă. „Ce e asta, spune, ce e asta?” – ai spus adesea. Cât de special trebuie să te simți să ți se ia orice rezistență și să simți iubirea unui călător cu voce de actor?! Nu ai niciun răspuns. Eu ‘mi te întâmplu’. Îți este greu să mă ștergi din ființa ta, pentru că nu am venit acolo cu nimic. Nu ai ce să arunci, nu ai ce să spargi sau să rupi. M-am amestecat cu tine, ne-am răsucit firul ființei într-o manieră imposibilă, iar azi ai vrea să nu mă fi lăsat, dar nu am făcut nimic mai mult decât să mă hrănesc cu esența ta. De aceea nu mă poți alunga, pentru că nu m-ai avut. Eu te-am atins cu vocale simple, și-ai râs. Când am crezut că începi să mă atingi, ai alergat pe dealuri și pe înălțimi ca să vezi ce nu e în regulă cu mine, pentru că nu puteam fi așa de bine conturat. Eu nu mi te puteam abține, iar tu căutai să cojești reflexia bucuriei tale de pe chipul meu. Eu credeam tot timpul că vei pleca, pentru că simțeam în tine teama de a mă pierde. Ai ales să mă pierzi după ce m-ai asigurat că mă dorești.
Acum, cu ce ai rămas?
Guestpost by Cosmisian
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
