Cred că mai bine nu îmi aduceai buchetul acela de flori. Mă străduisem îndelung să te înțeleg, să mă înțeleg, să-mi accept limitele și înfrângerea, să accept faptul că între noi acel nu-știu-ce care îmi dăduse întreaga existență peste cap se epuizase în vreun fel, că totul fusese numai în capul meu – cu mici intermezzouri care dăduseră coloratură simfoniei… Și când spun îndelung chiar așa e, să tot fie mai bine de câteva luni… Nici măcar nu mă pregătisem pentru ziua asta de 8 martie, nici măcar nu mai credeam că te voi întâlni, făcusem toată regia astfel încât să mă scald în aceeași călduță stare de convalescență, așteptând să uit tot ceea ce făcuse rană pe vremuri. E adevărat, continuam să mă gândesc la tine, dar fără un scop, fără strigătele înăbușite de altădată, fără dureri de cap, de stomac, de oase, de creieri…
Cred că mai bine ne-am fi ocolit astăzi, cum făceam de obicei ca să nu răsucim cuțitul în rană. Eu în a mea, tu în a mea… acum mă uit la florile astea – desigur, cele mai frumoase din lume – așa e cu imaginația îndrăgostiților, ține mereu să dea amploare, să dea dimensiuni enorme gesturilor, lucrurilor, sentimentelor, stărilor, și mă gândesc cu groază că în scurt timp se vor ofili. Deja le-am îmbrățișat de vreo câteva ori, atentă să nu se frângă, le-am sărutat atent câteva petale care ieșeau din cadru și le-am pun soluție pentru conservare, pe care m-am dus s-o cumpăr special tocmai din celălalt capăt al orașului. Cred că tocmai am făcut un fetiș din buchetul ăsta, pentru că e singurul lucru pe care îl am de la tine, în afară de căruța de amintiri care mi-a căzut (din nou) în cap în momentul în care te-am văzut. Erai adorabil cu florile în mână, cu siguranță erai cel mai frumos bărbat de pe planetă, știi doar că atunci când iubim cu adevărat îl punem pe celălalt mai presus de noi în toate cele… Până și stângăcia cu care mi le-ai oferit îți dădea un șarm aparte, de copil încurcat, sau poate chiar așa erai…
Sincer, m-am gândit că nu sunt singura femeie căreia i-ai dat flori astăzi, cu un pic de gelozie absolut normală pe care însă nu mi-am trădat-o, desigur, preocupată să-ți mulțumesc și să par surprinsă până la capăt. Mi-am calculat bine reacțiile, nu-i așa? Nu puteam să-ți spun „vai, nu trebuia”, sau vreun clișeic „Oh, ce flori frumoase”, fiindcă mi-am imaginat că citești bucuria de pe fața mea și trebuia să cenzurez la maxim emoția, ca să nu-ți dau de gândit. Acum nu știu ce să fac, mă doare sufletul să arunc ambalajul (cum Dumnezeu ai știut că o să mă îmbrac în portocaliu astăzi și ai asortat hârtia exact la nuanța rochiei mele?), stau și mă uit ca prostită și mă gândesc să caut ceva modele de ikebana să fac o lebădă sau ceva, orice, doar să nu fiu nevoită să mă despart de el. E totuși un ambalaj, o hârtie acolo… mă gândesc însă că, trecând prin mâinile tale, îți păstrează amprentele și căldura… mă gândesc cu groază că se vor ofili și o să-mi fie cumplit de greu să mă obișnuiesc cu vaza goală (pe care, apropo, am cumpărat-o special).
Sursă foto: tumblr.com
E clar, sunt din nou alăturea cu drumul, și am un milion de întrebări care mă frământă: de ce ai făcut gestul acesta când totul părea „case closed”, de ce un buchet atââât de mare și de frumos aranjat, oare nu cumva te-ai simțit dator cu ceva, sau poate ți-a fost milă de mine, sau pur și simplu ai fost curios de reacția mea? Știi, noi, femeile, suntem specia aceea veșnic intrigată de lucrurile simple, firești, veșnic născocitoare de întrebări aiuristice care nu-și au rostul, dar care ne fac să ne simțim vii, raționale. Sau poate numai cele care iubesc sunt așa? Mi-ar fi plăcut să fiu gândesc mai puțin, să simt mai puțin, să fiu puțin mai dură, așa cum se face în cazul femeilor care vor să câștige respectul și atenția bărbaților. Se spune că dacă vrei să îți apropii un bărbat trebuie să-l tratezi cu indiferență sau dispreț, ca să pari o pradă greu de cucerit, altfel se plictisesc repede și te abandonează. Sper că nu s-a văzut că m-am înmuiat ca o cârpă și că am rămas cu buchetul în mână o jumătate de oră după ce ai plecat… Ți-aș fi spus că eu nu aveam ce să-ți ofer în schimb decât inima mea, dar cred că nu aveai ce să faci cu o bucată de carne la ora aceea, pe bulevard.
Cred că mai bine nu-mi aduceai buchetul acela de flori. Mai bine mi te aduceai pe tine, să rămâi.
Guest post by Dream Girl
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
