Se ştie că unul din eforturile cele mai mari pe care le face un om este acela de a căuta în ce fel îşi poate economisi eforturile, energiile şi timpul. Iar acest efort are ca unul din rezultatele sale cele mai remarcabile obişnuinţa.
Prin obişnuinţă încercăm să domolim întâlnirea cu ce e nou şi să ne oferim siguranţa minimală a supravieţuirii într-un mediu necunoscut, în care să ne putem fixa câteva repere ale identificării şi orientării.
Sosirea şi instalarea în Africa au loc cu această provocare: ai lăsat în urmă toate obişnuinţele, trebuie să-ţi creezi altele. Totul este nou, totul este altfel, totul pare ameninţător, corpul şi mintea se strâng ca un arici, arătând la început doar ţepii spre exterior şi tatonând cu multă timiditate împrejurimile.
Lipsa obişnuinţelor, a rutinelor, a predictibilităţii timpului şi spaţiului, explozia senzorială permanentă (despre care voi vorbi altă dată) te destabilizează, te încântă, dar te şi solicită până la epuizare fizică şi mentală. Totul în jur este nou şi pare periculos, la fiecare pas vezi doar riscuri, locuri, oameni, animale, sunete, mirosuri – şi mai ales orice efort de înţelegere şi de trăire în lumea nouă este supradimensionat. Lucrurile pe care „acasă” le făceai atât de uşor, din inerţie şi fără să te gândeşti vreodată serios la ele, devin dintr-o dată adevărate performanţe, a căror atingere te preocupă şi îţi dă de gândit neîncetat. Tu însuţi (sau însăţi) începi prin a nu te recunoaşte, lipsit(ă) de protecţiile care îţi ofereau siguranţă şi linişte. Reacţiile tale fiziologice şi nervoase îţi par sau chiar sunt exagerate, cele mai mici detalii capătă proporţii cosmice şi cele mai mărunte eşecuri se dovedesc adevărate apocalipse.
Te uiţi la ceilalţi şi nu poţi înţelege nicidecum mai întâi cum fac să supravieţuiască, iar mai apoi să-şi creeze propriile obişnuinţe, în sfârşit (ceea ce te conduce la perplexitate) cum pot fi atât de fericiţi în comparaţie cu tine, care suferi de la toate: de la mâncare, de la zgomote, de la ce vezi, de la ţânţari, de la căldură, de la umezeală, dar cel mai mult de la neînţelegerea a ceea ce se întâmplă în jur.
Memoria nu te ajută, mai mult te încurcă, aducându-ţi mereu în minte uşurinţa traiului anterior, un trecut care acum, în prezentul acesta greu, îţi pare de aur. Speranţa nu contează nici ea prea mult, căci un viitor liniştit îţi pare doar o himeră. Aşa că, până la urmă, trebuie să înveţi să te înşurubezi în prezent, să uiţi miresmele bucătăriei de acasă (ah, niciodată sarmalele nu au fost mai bune!) şi să te obişnuieşti cu aromele exotice care devin rând pe rând noul „acasă”; să poţi înlocui în ureche bătăile clopotului cu tânguirea imamului de la moscheea de peste drum; să te adaptezi la căldură şi umezeală (fără să scapi de dorul frigului şi al zăpezii, mai ales când trebuie să împodobeşti un brad de Crăciun la 30 de grade, privind spre curtea cu cocotieri şi bananieri); să deschizi un război permanent şi neobosit cu ţânţarii şi cu toate gângăniile care vor dori mereu să-ţi fie aproape, făcând din chiar suprimarea lor o rutină; să începi să ieşi, să identifici magazinele şi alte locuri folositoare, să umbli printre oameni, să înveţi să ai încredere în ei, să le descoperi tristeţile şi voioşia, dar şi să identifici linia subţire care trece între altruism şi egoism, între generozitate şi interes.
Deprinderea de noi obişnuinţe e în primul rând o luptă cu tine însuţi: cu ideile tale, cu fixurile tale, cu simţurile tale, chiar cu valorile tale.
Şi în seara în care, pentru prima dată, adormi fără să fi obosit, poţi spune că ai început să te obişnuieşti în şi cu Africa.
(va urma)
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
