Am fost în Afganistan. În 2005, la câțiva ani după ce trupele NATO reușiseră să facă un pic de lumină în această țară care se chinuie să iasă din Evul Mediu întunecat. Cu toate că talibanii fuseseră goniți prin munți, iar aliații făceau ceva progrese în democratizarea Afganistanului, țara arăta ca după războiul de 100 ani, mizeră, primitivă, înapoiată, pauperă. Am fost șocată și profund marcată de lumea în care ajunsesem.
Până la experiența în Afganistan, nu îmi imaginam că mai există oameni în lumea asta, care să trăiască la început de Ev Mediu. Eu eram obișnuită cu privilegiile țării în care trăiesc, cu toate facilitățile la doi pași, cu lumină aprinsă din buton, cu apă tot timpul, cu internet de mare viteză non-stop, cu asfalt, fie el și cu gropi pe alocuri, cu căi ferate, cu avioane, într-un cuvânt, cu standarde civilizate trai. Dar, mai presus de toate acestea, eram obișnuită cu pace, cu libertatea de a face și de a spune orice, de a călători, de a învăța, de a fi orice vreau eu să fiu, cu siguranță publică, fără teama de a mă plimba sau de a ieși pe stradă cum vreau, când vreau și cât vreau.
În Afganistan, am înțeles cât sunt de norocoasă și de privilegiată că m-am născut și trăiesc în România. Sigur, puteam să mă nasc și să trăiesc la Paris, Viena, Barcelona sau la Stockholm. Dar după experiența puternică pe care am avut-o în Kabul și Kandahar, am încetat să mai fiu nemulțumită de România și de ceea ce am sau nu am aici. Credeți-mă pe cuvânt, avem de toate și nici nu știm cât de norocoși suntem. Și fericiți!
În Afganistan, la vremea când am fost eu, femeile abia, abia aveau dreptul să iasă din case singure, să meargă la școală, la doctor, la coafor, cu fetele la o cafea și alte chestii care nouă ni se par banale. Totuși, cele mai multe dintre ele purtau încă burka și erau foarte, foarte rare pe stradă, mai ales neînsoțite. Încă le era teamă de talibani și de ororile pe care le suferiseră, de umilințele și atrocitățile la care fuseseră supuse.
Puțini știu că, în dictatura talibană, femeile nu există. Nu sunt considerate oameni. Sunt niște unelte, sclave la propriu, ca în sclavagism, nu exagerez cu nimic. Sunt bătute, umilite, mutilate, violate, molestate fizic, psihic și sexual, sunt vândute și cumpărate ca o marfă. Sunt obligate să își spele bărbații, inclusiv în zonele intime, fiindcă talibanii nu își ating organele sexuale, fiind păcat. Dorința de a divorța, de divorț nici nu se pune problema, nici nu intră în discuție, de libertate nici nu poate fi vorba pentru femei. Orice tentativă se pedepsește cu moartea. Femeile sunt ucise fără judecată și fără să îi pese cuiva de acest lucru. Îmi dau lacrimile și acum, doar când îmi reamintesc.
Am văzut multe atrocități în Afganistan, multe nedreptăți, multă sărăcie cruntă, multă ignoranță, multe lucruri care nu credeam că există sau mai există în lumea modernă în care gândeam eu că trăim cu toții, pe Pământ. Am văzut copii mâncați de viermi la propriu sau care nu văzuseră în viața lor ciocolată ori banane, deși aveau 9,10, 11 ani. Am văzut femei mutilate fizic, multe în zona genitală, fără un ochi, fără degete, și nu pentru că ar fi greșit cu ceva, ci pentru că au vrut să se simtă femei și se dăduseră cu ojă pe unghii sau se machiaseră (Sharia interzice femeilor orice răsfăț de acest gen), iar descreierații ăia de talibani așa se distrau și își arătau bărbăția, pedepsindu-le pe femei fiindcă voiau să se simtă femei. Sunt marcată și acum, după 16 ani de la experiența din Afganistan. De foarte multe ori îmi trec prin față imagini groaznice văzute acolo, îmi revin în minte, iar și iar, o mulțime de scene pe care nu le pot uita.
Să ne înțelegem. Am fost foarte păzită acolo, de Poliția Militară și de Armată (vizita mea în Afganistan a coincis cu criza jurnaliștilor români, ostatici în Irak), am stat numai în locuri foarte sigure, am fost în misiuni cu grad foarte scăzut de pericol (umanitare, medicale), am ieșit în Kabul, în oraș, păzită de polițiști militari cu mâna pe armă și cu glonț pe țeavă. Toate măsurile de securitate de care am beneficiat nu au putut să minimizeze impactul pe care îl are Afganistan asupra noastră, a celor care trăim în lumea civilizată.
Nu știu cum să vă spun mai bine ca să înțelegeți: în România, e raiul pe Pământ! Nu exagerez cu absolut nimic. Nu spun vorbe mari. Avem de toate, chiar de toate. Și, mai presus de orice, trăim în pace și avem libertate. Libertatea de a face orice, de a spune orice, oricui, de a călători, de a spera, de a visa, de a iubi, de a reuși, de a performa…
Uitați-vă la imaginile disperării de acum, din Afganistan, ca să înțelegeți ce zic. Suntem foarte, foarte, foarte norocoși și fericiți. Și, de multe ori, nici nu apreciem asta…
Guest post by Emanuela Ioana Turcu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
