Ştii cum arată rănile pe care mi le-ai făcut atunci şi care au fost, la momentul acela, pe jumătate invizibile? Arată ca azi, sub formă de lacrimi şi sentimentul că ţi-am greşit. Arată a durere pe care am ascuns-o cu ambele mâini, pe care am ţinut-o departe de tine doar ca să descopăr acum că mi-a făcut mai mult rău decât bine că n-am ţipat când a trebuit, că nu ţi-am spus că doare când a durut, că n-am ştiut să fiu altfel decât sunt. Şi toate astea în zadar.
Fiindcă nimic nu e o garanţie şi fiindcă eu mă simt mai mult decât neputincioasă când vine vorba de relaţii şi iubire. Eu cred şi-atât. Ori pentru asta trebuie să fii şi prost, şi credul în acelaşi timp. Trebuie să fii naiv şi sincer, să nu te cunoşti pe tine prea bine şi să fii obişnuit să vezi doar jumătatea plină a paharului. Să nu fii sarcastic şi să te temi de lucrurile care dispar peste noapte. Şi, cu toate aceste defecte în bagaj, să suferi ca un câine.
Uneori eşti forţat să ştergi totul cu buretele şi tu nu vrei. Tu vrei să continue povestea aia frumoasă, nu vrei să ştergi de pe tablă copacii, soarele şi câinele care alerga printre flori. Şi te superi fiindcă eşti silit să faci ceva ce nu vrei şi-l faci fiindcă ştii că nu e doar al tău. M-ai rănit şi punct şi doare şi uite cum şterg acum şi soare, şi copaci şi câine. Şi ce mă fac? Cum îndepărtez eu rănile astea, cum scap de ele, cum nu i le pun altuia în cârcă?
Ce fac eu mai departe ca să repar ce-am crezut că rezolvasem de mult, ce-am crezut că nu mai există şi că nu îmi poate strânge inima-ntr-o menghină? Fir-ai tu să fii de lipsă de sens, eşti dureroasă. Merg prin întuneric şi mie mi-e frică de întuneric, dar mult mai mult mă tem de trecut şi de sentimentul că nimic nu se schimbă, aşa că orbecăi, întind mâinile, risc să cad într-o nouă groapă.
Nu zic că-i cel mai bine aşa, dar nu-i mai bine să crezi decât să speri că o să ai parte de acelaşi rău? Nu asta ştim, în subconştient, că o să ni se întâmple atunci când nu lăsăm loc viitorului şi ne hrănim cu amintirea durerii şi a iubirii în acelaşi timp? M-a durut şi punct şi uite că doare şi în momente în care credeai că ai reuşit să ştergi tot, când aproape credeai că nu-ţi mai aminteşti nimic din senin, din priviri şi zâmbete.
Şi te frânge durerea asta, dar o acoperi cu mâinile şi cu lacrimile fiindcă ştii că nu ai ce altceva face. Mergi mai departe fiindcă ai numărat pe degete orele, ai sperat că timpul va fi imprevizibil şi de data asta, blând cu tine, şi că-ţi va rezerva ceva neaşteptat şi suprinzător. Şi tu ştii că, în cele din urmă, timpul chiar o să pună punctul pe “i” şi-o să te înţeleagă.
Până atunci însă, îţi plângi puţin de milă şi te înfurii pentru neîncredere. Nimic n-ai învăţat în toţi anii ăştia, îţi spui. Durerea e la fel, iar vitaminele nu au niciun efect. Adormi, că poate trece. Mai plângi, că poate uiţi. Mai speri, că poate se întoarce. Dar trece timpul şi, de la zi la zi, devii o alta. Doar uneori, chiar şi peste luni sau ani, priveşti spre trecut şi te-ntrebi ce-ar fi fost dacă. Pe urmă îţi aminteşti că ai fost singura care şi-a pus această întrebare. Te înfurii şi oftezi şi-ţi aminteşti şi că te-ai fi supus unor răni noi şi atât.
Şi dacă tot vorbeşti despre încredere, ai încredere şi atât. Până într-o zi când o să dispari şi-atunci îşi vor aminti de tine că ai iubit.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
