De fiecare dată când mă uit la fotografii ceva mai vechi, din primii ani de după 1989, constat fără doar și poate că adolescentele adolescenței mele nu mai există. Bineînțeles că nu, veți spune, ele s-au transformat în femei, așa cum se petrece de fiecare dată cu miliarde de pământeni care, repetitiv, trăiesc o vârstă la care se cred nemuritori și încă una la care constată cât sunt de muritori. În cazul de față, însă, nu e numai atât. Mă pot considera norocos. Într-o societate normală, așezată, la 36 de ani nu poți constata atât de drastic, așa cum o fac eu acum, că oamenii de altădată au fost înlocuiți de un alt soi de oameni. Sunt convins că între adolescentele românce ale anilor `90 și cele ale acestui mileniu e o diferență mult mai mare decât între, să zicem, italiencele anilor `90 și cele contemporane nouă. În anii din urmă, la fiecare început de an școlar, intru în clase, privesc în jurul meu și mă întreb dacă adolescentele de care îmi aduc eu aminte vor fi fost vreodată așa cum mi le amintesc, dacă nu cumva memoria începe să îmi joace feste. Nu spun toate astea cu nostalgia lui „pe vremea mea era mai bine”, ci cu uluirea unui individ norocos care poate contempla o fărâmă de istorie, care nu trebuie să aștepte cincizeci de ani pentru a putea spune „da, lumea s-a schimbat”!
În 1989, aveam 11 ani și începusem să devin conștient că fetele ar putea fi ceva mai mult decât simpli tovarăși de joacă. Îmi petreceam frecvent verile într-un sat din Vâlcea, acolo unde hoinăream cât era ziua de lungă alături de o copilă blondă a cărei companie începeam să mi-o doresc din ce în ce mai mult. Tot atunci, m-am apucat de scris poezie. Probabil pentru ea, cine mai știe! Trei ani mai târziu, în timpul liceului, în Drăgășani, lucrurile aveau să se complice. Petreceam cel puțin patru ore pe zi, cu excepția vacanțelor, alături de peste douăzeci de fete pe care le observam curios. Blonde, brunete, șatene, cu părul lung, lăsat pe spate sau împletit într-un coc fantezist care se ridica drept în mijlocul creștetului, ca o pagodă vie, mișcătoare, înalte sau scunde, purtându-și pantofii fără toc de-a lungul pardoselii, ieșind la tablă, atunci când trebuiau să răspundă, cu mișcări atât de fundamental diferite de ale mele! Firește, lucru pe deplin curios astăzi, în liceu nu am văzut nici măcar un singur decolteu și niciodată mai mult de o pereche de genunchi feminini. Începuse moda fustelor mini, însă în Drăgășani ea a ajuns mai târziu. Știu că, student fiind, m-am întâlnit într-una dintre vacanțe cu N., cea de la care copiasem adesea în vremea tezelor la latină (coșmar, nu altceva!). Pe tocuri și cu fusta aceea scurtă, aproape că devenise intimidantă. Avea niște ochi mari, negri, iar atunci când stăteam împreună în aceeași bancă nu știam niciodată la ce distanță de ea ar trebui să mă așez; cea pe care mi-o doream sau cea care s-ar fi cuvenit.
Era vremea oracolelor; caiete pe care, adesea la adăpostul anonimatului, notam câte ceva despre sentimentele care, cele mai multe dintre ele cel puțin, rămâneau pe veci nerostite. Cu foarte rare excepții, adolescentele adolescenței mele nu vorbeau decât între ele despre erotic și carnal; totul era o metaforă, un eufemism, o agonizantă încercare de a ghici ceea ce vor, ceea ce le place, de a intui, de a citi semne, de a-ți pierde ore în tentativa de a interpreta gesturi, cuvinte, zâmbete sau ridicări din sprâncene. „Transparența” era pe atunci un concept încă necunoscut; de altfel, nu îmi aduc aminte să fi folosit vreun astfel de cuvânt în adolescența mea. Nimic nu era, pe atunci, transparent. A mă întâlni cu vreunul dintre corpurile goale ale acestor fete era o uluire perpetuă. De vreme ce formele abia de se ghiceau de sub haine, nu prea știam ce să aștept. Femeia reală, în carne și oase, nu avea mai nimic în comun cu ceea ce vedeam prin filme sau prin reviste. Hainele aveau pe atunci o așa de mare putere de a acoperi trupuri, încât, odată înlăturate, mă cuprindea un soi de neliniște. Neliniștea de a nu ști ce să fac, neliniștea de a nu face ceea ce trebuie și, în același timp, de a face ceea ce vreau. De atunci, am învățat că anatomia feminină și corpul unei femei reale sunt lucruri atât de diferite!
Adolescentele adolescenței mele vorbeau mult și altfel decât cele de astăzi. Îmi era teamă de tăcere, probabil că și lor le era; de aceea, nu de puține ori, citeam pentru a avea ce să spun, pentru a nu repeta vreuna dintre ideile zilei precedente, pentru a evita momentul penibil care s-ar fi ivit și cea mai mică șansă de a ne plictisi unul de celălalt. Asta era, de altfel, teama fundamentală; teama de a nu deveni plictisitor. Telefoanele mobile nu ajunseseră încă în Drăgășani. SMS-ul era un concept necunoscut mie. Vorbeam la telefoane publice și, de fiecare dată când, la întâlnire, vreo ea întârzia fie și doar câteva minute, intram în panică. Noaptea, adolescentele adolescenței mele se transformau radical. Îmbrăcate, ele deveneau ceva mai puțin volubile, se retrăgeau cu totul în interiorul lor, asemenea unor pisici în alertă, capabile să comunice doar cu ajutorul ochilor. Goale, își pregăteau fiecare mușchi pentru a suplini vorbirea articulată în exces, pentru a o înlocui cu un alt soi de comunicare, fluidă, înșelătoare, ambiguă.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
