Desigur, așa cum te știu, și te știu foarte bine, mult mai bine decât îți poți închipui vreodată, pentru că te-am studiat bine, n-am pierdut nimic legat de tine în timpul în care tu erai preocupat să mă seduci, te vei întreba ce simt acum, când am trecut de linia de finish. Definitiv și irevocabil, ca în urma unui catastrofic divorț, atâta doar că noi n-am apucat să ne terfelim iubirea prin proza indecentă a unui mariaj. Cum toată vremea asta ai fost atipic în tot ceea ce (mi)-ai făcut, la fel și acum, pot băga mâna în foc că te preocupă sentimentele cu care am rămas după ce micuța noastră barcă (cu sau fără vele – mai mult fără), a naufragiat, sfărâmându-se de colții unor stânci. Dar așa face un bărbat adevărat, strivește o femeie și pe urmă se întreabă cu naivitatea unui copil prins cu minciuna, oare ce va crede cea care l-a ținut în brațe, atunci când nici măcar el nu s-ar fi putut suporta?
Pe scurt: nu te urăsc, dragul meu, pentru că am înțeles că asta a fost limita pe care ai simțit-o, a ta și a pretinsei noastre iubiri, și, cum se întâmplă și în sport, dincolo nu se punctează, oricât de mult ai trage de tine, să-ți depășești condiția, nu te disprețuiesc, pentru că acest sentiment are nevoie de un obiect pe măsură și de un efort pe mărimea acelui obiect, ori ce ar putea fi de disprețuit la o absență, la o tăcere, la o inexistență… nu, nici nu m-ai dezamăgit, pentru că intuisem în tine fugarul incapabil să lase un bilet de adio în locul în care s-a oprit, și-a tras cu sete sufletul și viața din pieptul meu și a fost fericit, tu n-ai mințit niciodată, pentru că n-ai vorbit niciodată, pentru că n-ai lăsat să vină din tine decât forța brațelor cu care m-ai strivit în îmbrățișarea ta și gustul acelor sărutări pe care acum degeaba le mai vrei înapoi… odată ce te-am iubit, ar fi nedrept față de mine să te urăsc, să te disprețuiesc sau să mă simt izgonită, nu cred că Adam și Eva au suferit la alungarea din Rai, pentru că erau împreună, și apoi nu m-aș umili față de mine însămi dacă aș preface obiectul adorației mele într-o nefericită amintire, numai bună de aruncat la gunoi… cred că ceea-ce-am-trăit-amândoi nu are nimic de a face cu urâțenia altor despărțiri, în care oamenii se silesc să uite și să îngroape tot, chiar dacă uneori îi invidiez că reușesc atât de bine…
Sursă foto: sofysticated.com
nu mai simt nimic, și asta mă cutremură, pentru că sentimentul acesta al golului nu ține de tine, ci de mine, paradoxal, nu-i așa, să știi că ai avut în mână ceea ce ai dorit ca femeie și și-a adus fericirea aceea de nota zece, de mai-mult-nu-se-poate, și să te trezești în mijlocul unui mare gol, despre care nici măcar să scrii nu mai poți, atât e de gol… din toată fericirea, toată goliciunea, și nu aceea pe care o admirai tu pe atunci… nu trebuie să te iert, așa cum cer unele femei, care se simt abandonate, pentru că eu din start am știut că sunt o mărime prea mare pentru tine, așa că n-ai nicio vină pentru care să te mai pot aminti, din când în când, între cei care mi-au greșit… dar uite ce vreau să-ți spun, de fapt: lasă-mă să-ți povestesc de partea cealaltă a vieții despre noul meu prieten, aproape iubit, și să nu fii gelos… de ce-ai fi invidios pe omul care a văzut în mine ceea ce, probabil, ai văzut și tu, dar nu simte frică, nu simte granițe, nu simte reticențe în fața cuvintelor, ba mai mult, le dă o altă față, mai umană, mai caldă, mai seducătoare, nu pentru că vrea să mă cucerească, ci pentru că îl inspir… îmi scrie poezii și mă îndeamnă să le citesc cu voce tare, ca să-mi intre pe sub piele, până la suflet; mi-a lăsat într-o gară imaginară un cățel metafizic și m-a rugat să am grijă de el, până mi se vindecă sufletul (îi spusesem de tine, iar el a venit cu soluția asta extraordinară, să-mi iau gândul de la suferință; mi-a spus chiar că îmi oferă oricând un umăr pe care să plâng, și n-a ripostat nici când l-am trimis indirect la dracul, spunându-i că n-am nevoie de așa ceva, ci de un bărbat care să mă iubească; mi-a spus, în schimb, că sunt o femeie cu atuuri excepționale, că am în mine un imens rezervor de căldură, pe care îl dăruiesc necondiționat celui care îmi spune, din când în când, ceea ce vrea să audă orice femeie, chiar s-a mirat, cum de nu am pretenții pe măsura iubirii mele? (am râs); l-am alungat de atâtea ori cam de câte m-ai alungat tu, dar nu l-am blocat niciodată, pentru că învățasem de la tine cât de frustrant e, în timp ce comunici cu un om, să-ți pună căluș printr-un singur click, de fiecare dată mi-a spus că merită lecția asta, venind din partea mea, iar cu aât îl voi alunga mai mult, cu atât mă va dori mai mult, platonic, demonic, nu contează (e foarte citit, am uitat să-ți spun, aproape enciclopedic, dar nu face paradă de toate pe care le știe); poate odată o să fac dragoste și cu trupul lui, pe lângă mintea pe care i-o ador deja, dar tu să nu fii gelos, cred că mă voi gândi și la tine în momentele acelea, să nu mă crezi o ticăloasă, ci doar o femeie însetată de iubire; îmi place îndârjirea cu care mă așteaptă de fiecare dată la ușa noastră secretă, cu câinele lui imaginar în brațe; atunci devine frumos ca un zeu, deși nu e decât o voce, cum spune el, dar o voce care se naște din sufletul meu, chemându-i sufletul necontenit; să nu-l blamezi că a știut să umple cu aur fisurile prin care tu, voit, te-ai strecurat afară din mine, deși te-am ținut cu toată puterea mea neobosită să nu te îndepărtezi și să nu-mi pleci; între voi doi, niciunul învingător, ci, mai presus de toate, câteva cuvinte care au pansat și au reconstruit acolo unde nu mai era decât teren viran bântuit de fantome… așa că, pe scurt, rămâi liniștit, nu te preocupa de soarta mea, sunt pe mâini bune, o să găsesc mereu pe cineva care să nu se teamă de nimic în apropierea mea… poate îl voi iubi mai mult decât pe tine, pentru că n-a mai rămas nimic din istoria noastră, nici măcar câteva zgârieturi, să-mi amintească de spinii prin care m-ai târât fără să vrei, fără să vreau… să îți doresc tot binele e un clișeu, mai degrabă le-aș dori celorlalte femei care se vor încumeta să te iubească, mult curaj și multă răbdare, iar cândva, mi-aș dori să te căsătorești, ca să plângi la marginea drumului pe care ai apucat și tu, văzând cum iubirea pe care dintotdeauna ți-ai dorit-o se stinge încetul cu încetul, sufocată de treburile casnice, lipsa de timp și de apropiere… abia atunci vom putea conversa iarași, poate peste zece ani, când îți vei descoperi cuvintele tăinuite atâta amar de vreme, dacă le vei mai găsi vreodată… să nu te gândești la mine, fostul meu iubit, pentru că nu vreau să te mai simt nici măcar departe, nici măcar preț de-o secundă, nici măcar…
Foarte pe scurt, așa ca pentru tăcerea ta, ca să nu se piardă de tot… nici măcar un bilet de despărțire nu pot să scriu, pentru că nu am cui să i-l trimit, și poate nici motiv. Mi-ar fi plăcut să ne spunem adio, ce frumoase cuvinte, acolo unde n-a fost decât o mare prăpastie, cât cuprins în câteva silabe, câtă liniște, fostul meu drag, ar fi sunat atât de firesc, atât de carnal. Nu avea dreptate Steinbeck, spunând că ”adio are un sunet dulce de repulsie. Rămas bun este scurt şi definitiv, un cuvânt cu dinţi ascuţiţi ce muşcă cordonul care leagă trecutul de viitor.”, sunt prea complicate cele două cuvinte, și apoi nu există nimic bun în noi care să fi rămas intact, nu-i așa?
Guest post by ILLY
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
