Din 2012, în Franţa, este interzisă folosirea în toate documentele oficiale de stat varianta românească pentru “domnişoară” care, pasămite, este sexist şi discriminează femeia prin asimilarea cu statutul de nemăritată sau, şi mai grav, de virgină, pe care era obligată să-l declare.
Am încercat să înţeleg de unde a venit supărarea ce a generat efortul organizaţiilor feministe de a alunga “domnişoară” din vocabular şi din tot soiul de formulare unde apărea ca opţiune de bifat, alături de “domn” şi “doamnă”. Pentru că statutul de domnişoară mi se pare că este mai uşor de asociat cu clamata independenţă faţă de bărbaţi decât cel de doamnă.
Dacă apelativul acesta, vechi de pe la 1690, care nu cred să fi fost vreodată oferit şi luat altfel decât ca pe o dovadă de respect ori ca pe un compliment când era adresat unei femei ce încă părea tânără, a ajuns motiv de campanii, proteste, dezbatere publică şi, finalmente, să fie înlăturat, atunci chiar nu mai sunt alte probleme de gen.
Ciudat îmi pare şi că tocmai în Franţa s-a pornit această mişcare feministă, acolo unde menajul în trei este aproape o instituţie. Să fi fost oare de fapt mişcarea “celorlalte femei” care doreau egalitate în drepturi cu soţiile? 🙂 E doar o presupunere, pentru că nu ştiu dacă militantele erau, după proaspăt abolita convenţie socială, “doamne” sau “domnişoare”. Dar o bănuială tot am, dacă tot s-a susţinut că “mademoiselle” ar cauza complexe de inferioritate…
Vă las cu Patricia Kaas. Cum ar suna “Madame chante le blues”? 🙂
Citiţi şi
Ce făcuseră mamele noastre de nu ne lăsaseră nicio avere?
“Femeia pe care trebuie să o știm” – trimite-ne povestea ei
Titlul cărții e cheia acestei fotografii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
