Sfârșitul de an este pretextul perfect, în cazul meu, să-mi reamintesc cine sunt și ce vreau de la mine pentru că, nu știu cum se face, dar de-a lungul anului am senzația că dorm pe mine. Că sunt un fel de zombie care trăiește la foc automat, superficial și robotizat, fără să țină cont de ceea ce își dorește cu adevărat. „Am timp…”, mă consolez din când în când, ori de câte ori conștiința încearcă să mă mustre. Dar adevărul este undeva la mijloc. Și am și nu am… dacă o să amân la infinit să trăiesc… (vorba vine, „la infinit”), cu siguranță că timp nu voi mai avea. Timp pentru a nu-mi rata viața, că altfel mereu găsesc timp pentru ceilalți, în primul rând pentru toate nevoile copiilor, pentru cumpărăturile familiei, pentru curățenia generală, pentru a spăla impecabil și a călca la dungă totul, pentru a găti nu mai știu câte feluri, pentru… pentru… dar mai puțin pentru mine. Asta este realitatea mea și a multor femei, fie că o recunoaștem sau nu.
Dar anul ăsta… aș vrea să fie diferit. Aș vrea să fie anul adevărului, cu orice risc. Cu riscul de a ieși din comoditatea inerției și de a-i trezi, la rândul meu, pe alții din somnambulismul în care viețuiesc.
Acestea fiind decise, m-am pus pe treabă.
Prietenei mele cele mai bune i-am mărturisit că știam care a fost contribuția ei la ultimul meu eșec profesional și că am tăcut doar pentru că am vrut din răsputeri să iert. Dar… ceva s-a rupt. Nu vă pot descrie ce discuție aflată la granița dintre penibil și patetic am avut… acel ceva s-a dovedit a se fi rupt definitiv, doar că eu nu îmi dădusem încă seama.
Nu mi-am mai lăudat șeful în virtutea inerției și nici nu l-am mai acoperit, conform obiceiului nescris al firmei, iar asta a provocat o oarecare furtună, care însă însă a adus o gură de aer rece. Dar proaspăt.
Am renunțat să mă prefac că mă interesează toate bârfele colegilor, precum și descrierile extrem de detaliate ale problemelor lor de toate felurile. M-au privit ca pe o curiozitate a naturii, dar… câtă libertate am câștigat!
Acasă am renunțat să mai fac eu absolut totul și am împărțit sarcinile, deși nu toată lumea a fost încântată de noua eu. Asta este. Și adolescenții din casă știu să strângă după ei, în timp ce eu savurez un moment de liniște mai mult decât bine-meritată în compania unui pahar de vin și a propriilor gânduri.
Iar soțului meu, ei bine, cu el am avut o discuție scurtă, intensă și… interesantă. Când pentru a nu știu câta oară a venit extrem de târziu acasă, și pe deasupra nervos, după ce în prealabil nu a catadicsit să-mi răspundă la telefon, l-am invitat să ia loc la masă, să ne privim în ochi și să spunem lucrurilor pe nume. Am început eu:
– Vezi tu, în viața mea am făcut două greșeli majore. Prima a fost că m-am măritat… A doua, că am făcut-o cu tine. Și acum am de gând… să le îndrept!
Citiţi şi
Nimic nou sub soare: ignoranța în marș
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
