„Eu nu mint niciodată”, ne spun o mulțime de psihologi și experimente, este o minciună nerușinată indiferent de cine o rostește. Se pare că mințim, în medie, de cel puțin 3 ori într-o conversație de 10 minute. Exagerăm, obturăm detalii sau, pur și simplu, facem complimente în care nu credem. De cele mai multe ori este vorba de ceea ce în engleză se numesc „minciuni albe”, minciuni nevinovate am spune noi. Sunt necesare pentru o conviețuire plăcută și fac parte din orbita inteligenței emoționale.
Când însă vine vorba de treburi serioase, de viața publică, tindem să credem că majoritatea oamenilor spun adevărul și doar o mână de oameni mint malefic, pentru interesul personal. Dacă ar fi așa, spune profesorul Dan Ariely de la universitatea Duke, ar fi relativ simplu să identificăm acea mână de oameni care mint și să-i evacuăm din politică, finanțe, sport.
Din nefericire, ca mai toate aspectele umane, situația nu poate fi tranșată ușor, oricât ar încerca discursul popular să ne convingă de contrariul. Profesorul Ariely a condus, de-a lungul a 10 ani, o multitudine de experimente despre necinste pe care le-a sintetizat în cartea sa „Adevărul (onest) despre necinste” (The (Honest) Truth About Dishonesty). Natura umană, a dedus el de pe baza acestor experimente, încearcă să mențină un echilibru delicat, deseori rupt, între dorința noastră de a ne păstra imaginea de oameni onești, cinstiți și dorința de beneficii nemeritate pentru care suntem dispuși să înșelăm. Menținerea acestui echilibru este ajutată (sau deranjată) de legislație corectă, implementată uniform, dar și de cutume corecte.
Profesorul Ariely împreună cu echipa sa a proiectat o baterie de teste. Unul din ele, cu o sumă de variații, e descris mai pe larg în bucățile publicate pe web. Sunt convins că în carte, există multe altele, dar – recunosc cu rușine – acest articol e documentat de alte articole și nu de cartea lui.
Pentru mine, mai mult decât natura generală a studiului naturii umane, experimentele lui mi s-au părut relevante la România și la lucrurile aberante care se petrec acolo. Cu permisiunea dumneavoastră, sperând că nu poluez prea mult textul, am inserat aceste gânduri pe scurt în articol sub marca [AV]
În acest test, participanții cred că sensul testului este rezolvarea unui număr de exerciții de matematică într-un timp limită (5 minute). Este imposibil omenește ca toate cele 10 exerciții să fie rezolvate complet. În testele de control, media pe clasă a fost de 4 răspunsuri corecte. Pentru a deschide poarta înșelăciunii, profesorul cere doar fiecărui participant să spună câte răspunsuri corecte are, după care este invitat să pună lucrarea într-un shredder (aparat de tocat hârtia). Brusc, pe baza autoevaluării, media pe clasă sare la 6 din 10. Era de așteptat. Ce este însă neașteptat este faptul că acest rezultat nu apare ca urmare a câtorva supraevaluări ale unor nesimțiți, mincinoși patologici. Tot grupul a sporit brusc cu 2 rezultate corecte.
Experimentul a fost variat, suma oferită ca recompensă pentru fiecare răspuns corect, variind între 50 cenți și 10$. Minciuna n-a variat semnificativ în funcție de recompensă. Contrar așteptărilor, s-a mințit mai puțin la sumele ridicate.
Apoi, experimentul a fost modificat din nou pentru a se studia răspunsul la întrebarea „Oare sporirea probabilității de a fi prins reduce rata de înșelăciune?” Doar jumătate din răspunsuri erau trecute prin shredder. Din nou, toată lumea a înșelat, chiar dacă moderat.
[AV: M-a dus cu gândul la acei corupți din România care, în perfectă cunoștință de cauză că sunt ascultați de DNA, își continuau matrapazlâcurile.]
Odată stabilit că toată lumea înșală, următoarea întrebare naturală a fost „Ce anume ne determină să înșelăm mai mult sau mai puțin?”. Distanțarea plății, în termeni psihologici – prin plătirea cu jetoane care abia ulterior puteau fi schimbate pe bani – a condus la creșterea incidenței înșelăciunii.
Un alt lucru care a ridicat substanțial înșelăciunea a fost introducerea unui actor care înșela într-un mod evident. După doar un minut din cele cinci, el se ridica și raporta c-a rezolvat toate cele 10 exerciții (4 era maximul posibil). Brusc, media pe clasă a sărit la 8 răspunsuri declarate.
[AV: Oare nu același lucru s-a întâmplat și în RO, cu mii de mincinoși răsăriți după 1989? Ani întregi după Revoluție, oamenii simpli au asistat la acea mână de tupeiști care se îmbogățeau ilicit, la corupție mereu mai amplă. Au văzut că riscurile sunt minime – cei arestați ieșeau repede și-și păstrau banii. Nu mi se pare deloc de mirare că foarte mulți și-au strâmbat morala și cele ce știau a fi corecte ca să urmeze exemplul dat.]
Alt factor care sporea necinstea era… ciudat… purtarea conștientă a unor produse aparent de firmă, în realitate false. Se pare că odată prima înșelăciune acceptată (ochelari Gucci de la bazar), subiecții s-au arătat dispuși să flexeze și alte limite etice. Și stresul mental și fizic a sporit nivelul înșelăciunii, pe principiul „dacă tot sunt epuizat, cum să mai fiu și perfect scrupulos?”. În fine, minciuna s-a umflat și atunci când, în versiunea pe echipe, subiecții au fost convinși că, prin înșelăciune, colegii din echipă vor beneficia de fapta lor (o fac pentru binele celorlalți, sunt o persoană morală).
Cum putea descrește înșelăciunea? Se crede că amenzile grele și verificările sporite vor descrește evaziunea fiscală, frauda, țepele financiare sau furtul. Desigur că au un mic efect asupra comportamentului individului, dar numai unul mic în fața unor raționalizări pe care orice om le face precum „ce mare lucru este? nu iau mult”, „toată lumea o face” sau e „pentru binele tuturor”.
[AV: Este un concept care eludează autoritățile române și pe o parte a cetățenilor din România care vor pedepse, impuneri, verificări, fără să realizez că toate acestea amplifică aparatul birocratic cu puține rezultate. Dacă-i lovești și-i strivești prin amenzi pe oameni, aceștia vor… învăța să se ascundă mai bine.]
Și totuși, dacă pedepsele administrative nu ajută prea mult, ce-i împinge pe oameni spre onestitate?
Profesorul Ariely a construit un nou test în care a folosit un grup de 450 participanți pe care i-a împărțit în 2 grupuri. Unui grup li s-a cerut să-și reamintească 10 cărți pe care le-au citit în liceu, iar celuilalt cele 10 Porunci din Biblie. În grupul cu cărțile din liceu au observat aceeași înșelăciune moderată. Cei care însă trebuiau să spună câte din cele 10 Porunci își amintesc, nu a existat absolut niciun fel de înșelăciune.
Experimentul a fost rulat din nou. De data această, însă, li s-a amintit oamenilor Codul de Onoare al școlilor de la care provin. Iarăși – oamenii n-au mințit deloc. Au rulat și a treia oară experimentul, cerându-li-se, unui grup de ateiști autodeclarați, să jure pe Biblie că nu vor minți… Și de această dată oamenii au spus adevărul [AV. Probabil după principiul „Nu cred… dar de ce să „mă” risc?!” ]
În fine, profesorul Ariely și echipa lui s-au gândit cum anume să facă oamenii să mintă mai puțin la formularele de impozit. N-au obținut colaborarea IRS-ului (ANAF-ul american, mult mai dur decât ANAF-ul) așa că s-au mulțumit să facă un experiment cu 20.000 de asigurați auto. Pe jumătate din formulare au pus frazele de amenințare/promisiune la final, ceva gen „Jur pe propria răspundere că voi spune numai adevărul”. Pe cealaltă jumătate au pus această formulă la începutul formularului. Întrebați fiind câți km fac pe an – o informație hotărâtoare la costul asigurării (mai mulți km, preț mai mare), cei care au întâlnit formula la final au declarat, în medie, 38,000 km/an. Cei care au văzut promisiunea la începutul actului au declarat 41,700 km/an. Cu alte cuvinte, cei care au văzut, înainte de a declara kilometrajul, acest jurământ au declarat cu 3700 km mai puțin.
Uneori, deși unui român (inclusiv mie), poate părea atât de contra-intuitiv, tot ce ai de făcut ca să ții oamenii cinstiți, este să le amintești că așa este corect înainte de a face prostia.
Ca să adunăm în concluzii, iată ce anume sporește minciuna și înșelăciunea și ce anume are efectul opus:
| SPOREȘTE ÎNȘELĂCIUNEA | CREȘTE ONESTITATEA |
| Abilitata de a raționaliza (a justifica) | Jurămintele de onoare |
| Conflictele de interese | Plasamentul corect al semnăturii |
| Creativitatea | Rememorarea parametrilor moralității |
| Acte imorale anterioare | Supravegherea |
| Epuizarea fizică și/sau emoțională | |
| Beneficiu din înșelăciune pentru alții | |
| Observarea înșelăciunii la ceilalți | |
| Viața într-o cultură care prezintă exemple de succes prin necinste |
[AV: Dan Ariely mai puncta un lucru care mi s-a părut relevant pentru România și alte țări care se confruntă cu corupția. Una din concluziile lui era că, deși noi credem că marile scandaluri de corupție sunt cele mai distrugătoare pentru fibra societății, experimentele lui l-au condus la ideea că mult mai coroziv pentru societate este fenomenul de corupție la scară mică, cel de care individul se izbește zi de zi. Experiența mea personală, punctuală, este identică – deși mă mânie profund corupția de la televizor, până la urmă „ungerea” unor funcționari la ghișeu, ca să-și munca pur și simplu, a fost ceea ce m-a tocat mărunt cât timp am trăit în România.]
Pe Andi îl găsiţi aici.
Citiţi şi
Relație imposibilă. Studiu de caz
Oricât de îndrăgostită ai fi, verifică-l la sânge
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Enzime digestive vs. probiotice: care sunt diferențele?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
