“Prințul Tenebrelor e un gentilom”, anunță Regele Lear, mesaj care și-ar putea schimba serios sensul dacă recitim textele lui Shakespeare într-o cheie anume, așa cum făceau cândva personajele lui Eco. Vom înțelege, deci, că în oricare din scrierile sale este vorba, de fapt, doar despre Plan. Desigur, Planul Cavalerilor Templieri.
E ceva vreme de când umanitatea se tot întreabă cine i-a scris operele lui Shakespeare, adăugând, pe o lungă listă de eventuali autori sau potențiali coautori, nenumărate semnături cu faimă ale vremii, de la John Dee și Thomas Middleton, la John Fletcher sau George Peele. Probabil că filmul “Anonim”, o nouă producție Roland Emmerich, în care opera lui Shakespeare i se atribuie ducelui de Oxford, are obiective prea comerciale pentru a relansa o asemenea dezbatere. Dar pentru cei care au citit cândva Pendulul lui Foucault pe nerăsuflate, există un singur posibil răspuns: operele lui Shakespeare au fost scrise de Francis Bacon. Iar în locul lui Bacon scria John Dee. Iar Francis Bacon era contele de Saint Germain și scria sub numele fals Johan Valentin Andreae. Iar acesta din urmă credem că nici n-a existat.
Noaptea Sfântului Ioan… visul unei nopți de vară?
Încurcătura începe aproape de anul 1600, când un tânăr cu ceva talent la scris pe nume… să zicem Kelly Spencer, își încerca condeiul în niște poeme despre o Doamnă întunecată, cerându-i părerea inteligentului John Dee, matematician, astronom, scriitor și ocultist printre altele, și, poate cel mai important, consultant al reginei Elisabeta I.
Kelly nu știa, probabil, că pasiunea sa pentru scris îl apropia, de fapt, de marele Complot Cosmic. Ucenic pe lângă inițiatul Dee, tânărul Kelly s-a jucat de câteva ori cu formulele magice găsite prin cufere, obținând doar câteva leșinuri în cercul Macrouniversului și reveniri la viață cu Pentaculul lui Solomon pe frunte, urmate de lungi predici în care i se explica să nu mai testeze lucruri pe care nu le poate stăpâni. În misterioasa frăție mai era și un tânăr aristocrat cu privirea fugind în toate părțile, pe nume Francis Bacon, plus preferatul Reginei, răsfățatul de la Curte și foarte înfumuratul William.
Profitând de dorința lui William de a epata, Kelly Spencer, acum la rândul său inițiat în planul universal, scria poem după poem,
opere cu care tânărul William se mândrea apoi la Londra, ducând mai departe, o dată cu ele, niște mesaje ciudate. Era epoca misterelor, în care codurile secrete erau, probabil, în cea mai mare vogă. Prigonite secole de-a rândul, asociațiile masonice, descendente sau nu din ordinele feluriților cruciați, au dus o politică a secretomaniei extreme, care impunea, printre alele, și faptul ca toate mesajele lor să fie codificate, iar accesul la cheie să fie extrem de limitat.
Și cam așa poate să fi început cariera misteriosului Shakespeare, dar a devenit internațională abia când a fost cu adevărat nevoie de asta.
Adevăratul dezastru s-a produs în 1584, în noaptea Sfântului Ioan, când Cavalerii Templieri împrăștiați în lume cu consemn precis, au reușit să rateze marea întâlnire programată cu mai bine de o sută de ani înainte. Cine era să știe că în cei o sută de ani Papa Grigore al XIII-lea avea să schimbe calendarul, zăpăcind de tot lucruri atât de bine calculate?
Englezii îi întâlniseră pe portughezi în 1464, iar “ștafeta” urma să fie predată exact peste 120 de ani. În această perspectivă, insulele britanice s-au lăsat cuprinse de o fervoare cabalistică, iar John Dee, care era conducătorul acestei renaşteri magice şi hermetice, studia cu sârg într-o impresionantă librărie personală de vreo patru mii de volume. Rămânea doar să aștepte noaptea Sfântului Ioan. Noaptea Sfântului Ioan pentru germani sau pentru englezi, aceasta era întrebarea?
Datele erau stabilite cu strictețe, nimeni nu putea greși, consemnul fusese întotdeauna respectat, singura verigă slabă într-un mecanism atât de bine structurat a fost calendarul gregorian, introdus în 1582. Nimeni nu se dezmeticise prea bine, unele țări aveau să adopte calendarul chiar foarte târziu, pe la 1700, evident, John Dee uitase complet de asta, astfel încât englezii au ratat marea întâlnire și, o dată cu ea, o parte importantă din prețiosul mesaj care urma să fie recompus în ani.
Ar merge să lansăm o momeală, poate să fi spus Spencer, care tocmai scria un poem despre zâna zânelor, în care era oricum tentat să introducă și o intrigă cu niște cavaleri rozacruceeni, dar cu atât mai mult ar fi făcut-o acum, când Templierii s-ar fi putut reunoaște în poveste, aflând astfel unde să revină pentru a reface legătura pierdută. Tânărul William devenise deja cunoscut, era un fel de star pop al vremii, orice poveste scrisă de el devenea imediat celebră, așa că ceva timp a fost folosit de rozacruceeni pentru a-și transmite mesajele în lume.
Pe de altă parte, mare maestru al nucleului englez care a suferit eşecul întâlnirii ratate, Dee a vrut să descopere ce s-a întâmplat, unde a fost eroarea. Şi cum era şi un bun astronom, şi-a dat o palmă peste frunte, realizând, spune și Eco, că a fost imbecil. S-a apucat să studieze reforma gregoriană, obţinând sprijinul Elisabetei, pentru a vedea cum se putea repara greşeala. Dar şi-a dat seama că-i prea târziu. Nu ştia cu cine să vorbească în Franţa, a tot încearcat să stabilească ceva contacte în Praga lui Rudolf al II-lea, care era un adevărat laborator alchemic. Ce raporturi stabileşte Dee? Nimeni nu mai știe. Copleşit de remuşcarea de a fi comis o eroare ireparabilă, moare în 1608. Bacon, care îi urmează lui Dee, devine mare maestru al nucleului templier englez.
Marea încurcătură Shakespeare
Deși are la îndemână povești pentru două filme gen Dan Brown, mestrul filmelor apocaliptice ratate (cum ar fi 2012 sau The Day After Tomorrow), Roland Emmerich susține o intrigă de departe mai puțin spectaculoasă, cu un duce de Oxford care, dorind să-și protejeze titlul nobiliar, preferă să-și facă scrierile cunoscute sub numele tânărului oportunist și mocofan William Shakespeare.
Sigur, Edward de Vere, duce de Oxford, este primul în top 10 al celor bănuiți că au scris vreodată sub celebrul pseudonim, iar Freud și Orson Wells chiar erau tentați să creadă că el ar fi Shakespeare, mai ales că multe dintre intrigile din piesele marelui Will coincideau bizar cu întâmplări din biografia reală a ducelui. Dar printre cei care puteau să folosească acest pseudonim a fost întotdeauna menționat și Sir Francis Bacon, care era cel mai important om de cultură englez al epocii, asociat fățiș cu masoneria, practicant al alchimiei și pasionat de coduri. Sau poate adevăratul Shakespeare este dramaturgul Christopher Marlowe, agent secret dispărut în condiții misterioase și tocmai de aceea bănuit de conspiraționiști că și-a înscenat moartea pentru a putea scrie apoi, iar, teatru sub pseudonimul… Shakespeare? În bizarul top 10 al “bănuiților” urcă și John Fletcher sau Henry Wriothesley, Ducele de Southampton, Roger Manners, Sir Henry Neville, Thomas Middleton, Ben Jonson sau Mary Sidney Herbert.
În general vorbind existența lui Shakespeare e destul de serios contestată, deși argumentele țin mai mult 
de un reflex de detectiv. Mulți spun că celebrul său portret semnat de Martin Droeshout este pictat anormal și că oricum personajul poartă la gât un guler care nu exista în Anglia la vremea respectivă. În plus, apropo de încurcătura din 1864, gulerul lui Will le-a părut unora mai degrabă o trimitere la tipsia pe care a fost adus capul Sfântului Ioan Botezătorul, ceea ce ar putea fi un semn suficient de bun pentru căutătorii de conspirații că Droeshout însuși este cel care a dorit să transmită un mesaj.
În plus, ca să fie mai clar că Shakespeare, în cazul în care a existat, în niciun caz nu și-a scris integral opera, specialiștii au apelat la o știință controversată care se numește stilometrie și care este o analiză comparativă vizând recurentele stilistice pe baze statistice ample.
Analiza, realizată pe computer de o serie de filologi, matematicieni sau fizicieni ca Thomas Mendenhall, Ward Elliott, Robert Valenza sau Tom Merriam, sugerează că unele opere sau părți ale acestora au fost scrise de Marlowe (partea a treia din Henric al VI-lea sau Titus Andronicus) sau de Fletcher (actele doi și trei din The Two Noble Kinsmen).
Dincolo de toate aceste povești, istoria oficială a marelui Will, din care nici nu știm ce să mai credem, rămâne, deci, doar o chestiune de Wikipedia și o găsiți aici.
Citiţi şi
Scrisoare către Charles Bukowski
Când posteritatea te omagiază cu un… creier
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
