Comunismul nu explică tot răul din noi, cum greșit s-a tot spus, din interes (profit!) imediat, demonizarea e și ea o industrie la fel ca oricare alta, o industrie cu staruri și adulatori de staruri. Nu explică tot răul, deși explică o parte.
Istoria este, firește, mult mai veche. Pentru început, elementarul: ducem povara tuturor moștenirilor noastre. Nu avem neapărat o povară ușoară. De la daci ne putem, lesne, baza pe barză, mânz, viezure, varză, și cam atât. De la romani ne-au rămas câteva ruine bune de pus în albumul cu lucruri frumoase din țara noastră și obiceiul – din păcate nu foarte perpetuat – al băilor, fie ele și publice, și al edificării de drumuri și poduri. De la otomani, am moștenit șpaga, și peșcheșul, și bacșișul, și ibricul, și sugiucul, și baclavaua și, de ce să ocolim adevărul?, chiar și sarmaua. De la habsburgi ne cam mândrim cu tot ce are Ardealul mai estetic în materie de arhitectură (mândri că suntem români!). Și nici Interbelicul nostru n-a fost o Epocă de Aur. Interbelicul românesc nu e istoria străzii Calea Victoriei decât dacă vrei să te uiți în trecut legat la ochi.
De la Uniunea Sovietică ne-a venit eliberarea de sub jugul fascist. A fost, desigur, o simplă schimbare de jug. De la comunism am moștenit delațiunile, odiosul securism, sistemul de pile-cunoștințe-relații, șopârlele, blocurile în care – încă proletari, precari în realizări materiale – locuim.
Desigur, tot de la comunism ni se trag și alfabetizarea în masă (superficială, dar alfabetizare), industrializarea forțată și catastrofala colectivizare, electrificarea (ei bine, da), cultul unor personalități defecte, un patriotism de fațadă, dar și o minimă decență în relațiile dintre oameni. Claustrarea din comunism a creat ceva ce s-a spulberat ca și cum nici nu ar fi fost: solidaritatea. Am trăit cândva în două tabere: existam “noi” și existau ”ei”. Apoi s-a făcut o altă Revoluție și pronumele personal ”eu” a înlocuit, destul de repede, totul.
Dar nu aceasta este adevărata moștenire comunistă, nici măcar amintirile noastre cu blocuri pline de decreței, nici măcar absența portocalelor (n-a murit nimeni de la lipsa citricelor, totuși, asta e o tușă propagandistică destul de hilară), nici măcar frigul, nici măcar foamea care se vede încă în excesul de consum. Nu. Adevărata moștenire comunistă stă în oamenii care i-au supraviețuit (nu neapărat râzând, ca în cărțile Slavenkăi Drakulic).
Am trecut – nu foarte demult – de treizeci de ani. Nu e vina mea. Am mai scris că generația mea a avut de ales între Pepsi și Coca-Cola, nu între Hitler și Stalin. Purtăm bărbi, fiindcă suntem leneși sau fiindcă așa e la modă, și urmăm mode stupide, dar nu ne aleargă minerii cu bâtele din atâta lucru. Nu suntem eroi. Dar nici ticăloși nu suntem. Noi, cel puțin, nu ne-am turnat între noi. Și nici nu așteptăm să ni se dea. Nouă nu ni s-a dat niciodată nimic. Nici apartament, nici sinecură. Suntem altfel.
Iar adevărata moștenire comunistă o vedem la părinții și la bunicii noștri, și la unchii noștri, și la mătușile noastre, la mulți dintre cei care au suferit măcar douăzeci – douăzeci și cinci de ani de expunere la comunism, fie și în forma sa târzie – ceaușismul barbar, național-comunismul cel mai atroce (comunismul fiind, cum probabil cunoașteți, la bază, o idee radicală dar – în primul rând – internațională).
Am treizeci și doi de ani, îmbătrânesc, și pe certificatul meu de naștere scrie – și nimic nu poate să schimbe asta – că m-am născut în Republica Socialistă România.
Am identificat treizeci și trei de motive pentru care mulți dintre oamenii care au fost expuși la comunism sunt tot mai greu de îndurat, treizeci și trei de motive pentru care se însingurează într-o lume care nu mai e a lor, treizeci și trei de motive pentru care nu ajungem unii la alții și nu putem – în definitiv – construi nimic durabil împreună.
1. Lașitatea. Revoluția – câtă a fost – s-a făcut cu un număr infim de oameni, îndeosebi tineri, naivi și nebuni în cel mai romantic înțeles al cuvântului. Impostorii au apărut mai târziu, după ce gloanțele au tăcut. Pe termen lung, impostorii au triumfat, triumfă încă. Iar lașitatea e că – învățați să trăiască în genunchi – prea puțini au găsit în ei curajul de a spune adevărul. Au tăcut, chiar și când li s-a luat totul au tăcut.
2. Șoaptele. Iar când n-au tăcut au vorbit în șoaptă. Acasă s-a vorbit în șoaptă, cum deja s-a scris, s-a vorbit în șoaptă la bucătărie, în șoaptă s-a vorbit la coadă la lapte, în șoaptă s-a vorbit și în dormitorul conjugal. Șoaptele s-au născut din lașitate. Iar ele au născut ceva încă mai cumplit.
3. Urletele. Fiecare exces conduce la următorul exces. După șoapte au urmat urletele. Dacă prea puține se puteau spune (din frică), prea multe s-au spus (din răzbunarea acelei frici). De aici o societate schizoidă, isterică, pe jumătate tăcută, trăind în conspirații mai mult sau mai puțin imaginate, și o altă jumătate chinuitor de chiuitoare.
4. Lăcomia. Capitalismul românesc a ajuns să arate cum arată – obez, fragil, fără reguli, mizerabil – din lăcomie. S-au rupt zăgazurile bunului-simț, iar atunci s-a dezlănțuit lăcomia, cel mai grotesc atribut al omului. Lăcomia nu se vede doar la antreprenorii care au construit acest sistem îngrozitor, ci și la omul care merge în concediu la all-inclusive și mănâncă totul, pentru că acum poate, în disprețul propriului colon.
5. Cârpeala/mica ciupeală. Oamenii trăiți în comunism au îndeobște acest dezgustător obicei de a cârpi totul. De a-și cârpi viața, de a ciupi – cât de puțin – de oriunde. Le-a intrat deja în sânge a aduna. Orice se poate aduna. Orice e gratis. Orice mărunțiș. Orice. Mica ciupeala (cacofonia e intenționată, și bine-venită) le ține loc de “Tatăl Nostru” prea multor compatrioți. Nu sunt oameni întregi dacă nu s-au învârtit, fie și puțin. Foștii deținuți politic obișnuiau să mănânce orice – chiar și feliile de pâine care mai cădeau pe jos. Cei care nu fuseseră în pușcărie se uitau la ei fără să îi înțeleagă, dezgustați. Comunismul a fost – în primul rând – o mare pușcărie, în care aceste mecanisme mici ale supraviețuirii erau indispensabile. Dar acum? Acum, oameni buni? Acum?!
6. Acceptarea. Lipsa simțului critic se traduce într-o acceptare jenantă a deciziilor ”celor de mai sus”, fără niciun filtru de demnitate umană. Pur și simplu “se acceptă”. Această diateză pasivă descrie cel mai bine comunismul. Iar zenitul diatezei pasive a fost – așa cum s-a mai consemnat – în ultimul act, în balcon, chiar când Nicolae Ceaușescu se pregătea de discursul care avea să fie final. Atunci o voce, vocea unei slugi cu funcție mare în Partid și în Stat, a spus: “Se vine”. Se venea. Dar apoi s-a și plecat, cu elicopterul spre moarte. Asta e însă o altă poveste. Pur și simplu, în România, o anumită parte a populației, ca să spunem așa, ar accepta orice. Dacă – ei bine – s-ar decide să fie sluțiți prin tăierea mâinii drepte toți copiii blonzi de până în șapte ani, prea puțini cetățeni de-ai noștri ar ieși să protesteze. “Salvați mâinile drepte ale copiilor blonzi de până în șapte ani!”. Cine credeți că ar fonda această mișcare?
7. Credulitatea în raport cu autoritățile. Absența cunoștințelor elementare de democrație a condus la această situație ridicolă de a fi delegată întreaga responsabilitate unor autorități care nu au făcut altceva decât să abuzeze de ea. Prea mulți oameni crescuți în comunism au fost pur și simplu creduli. Au crezut minciuni, s-au lăsat batjocoriți la fiecare ciclu electoral, așa cum mulți telespectatori (nu de puține ori aceiași) au așteptat-o în fiecare noapte pe Elodia, la OTV.
8. Totala neîncredere în autorități. Punctul anterior nu e complet. Există – în egală măsură – o neîncredere consecventă în autorități, o lipsă de colaborare catastrofală între stat și cetățenii săi. E un clivaj pe care nimeni și nimic nu l-a putut umple. Și ne îndreptăm spre treizeci de ani de la 1989!
9. Cozile. E patologic. Sindromul Stockholm la cel mai înalt nivel. O, cu câtă plăcere se stă la cozi!, cu câtă plăcere dublată de injurii difuze! Și când te gândești că în nouă cazuri din zece nici măcar nu mai e nevoie de cozi. Tehnologia a eliminat această problemă. Dar lasă că știm noi mai bine! Dați o fugă până la cel mai apropiat oficiu poștal.
10. Apărătorii miturilor. România are toate formele de relief. Țara noastră e cea mai frumoasă din lume! Avem și Delta Dunării! Încercați să îi spuneți românului despre care vă vorbesc eu acum că, eventual, bunul Dumnezeu are un merit în această orânduire a formelor de relief, că riscați să fiți luat de guler și să primiți un dos de palmă! Încercați și să spuneți – cum a făcut cândva un reporter român – că degeaba avem Dunăre, dacă tot ce facem, la modul cel mai propriu, e să ne pișăm în ea. Încercați asta, vă rog. Apoi, să vă ferească Sfântul, să îndrăzniți să atacați istoria noastră națională, în care, firește, am câștigat toate războaiele, deși – fatalitate! – am cam fost colonie, și niciodată imperiu. Suntem oameni cuminți, neam de agricultori și păstori, și de-aia. Suntem, totodată, și foarte înțelepți. “Miorița” nu e despre blazare și lipsă de coaie, e despre metafizică. Suntem – aproape – indieni.
11. Să ni se dea! Nimic nu provoacă o plăcere mai mare celor despre care scriu eu aici decât momentul când li se dă. Așa cum remarca un bun publicist: supărarea concetățenilor noștri nu e că alți concetățeni îi fură, le-ar fura și chiloții de pe ei și ei ar chicoti de plăcere!, supărarea e că nu împart din pradă. Că nu dau și ei ceva.
12. Educația. Școala românească a fost cea mai bună, domnule! Nici finlandejii n-aveau școală ca a noastră! Cu toate acestea, să știți, Maria Grapini nu e o excepție din punctul de vedere al acurateții exprimării. Da, au fost alfabetizate câteva generații bune, dar au fost educate să știe din istorie niște date, din geografie niște capitale de țări vecine și prietene, din matematică niște formule. Practic, au rezultat niște depozite de date cu care – obiectiv vorbind – nu e nimic de făcut în secolul XXI. Asta nu e educație. Asta e o greșeală colectivă. Educația înseamnă să poți să procesezi datele, să le folosești pentru a crea sisteme și grile de interpretare. Nu e cazul. Ștefan cel Mare 14.57- 15.04. În cel mai bun caz. Da, dar se citea enorm! Adevărul e un pic altul: citeau mai mulți, iar cei care citeau mai mult citeau mult mai mult decât cei care citesc mult astăzi. Dar nu rezistam prin cultură în munți. Haideți să avem un minim bun-simț în chestiunea educației maselor. Asta se poate verifica în orice scară de bloc din țara noastră.
13. Spionajul. Oricine poate fi un dușman al poporului sau măcar al scării noastre de bloc. Nu ești niciodată suficient de vigilent! Vezi – în acest sens – secta administratorilor.
14. Indiferența față de spațiul public. Nu e în sarcina noastră, să se ocupe, domnule, de ce nu se ocupă? Încerați numai să explicați că – dimpotrivă – noi trebuie să ne ocupăm, fie și prin măruntul gest civic al presiunii publice. Oho!
15. Rasismul. ”Etniile conlocuitoare”. Cunoașteți expresia? Era literă de lege, și din fericire nu mai e. Există un rasism latent – nu e violent (vezi punctul 1), dar asta nu înseamnă că nu există. Țiganii? Țiganii să se ducă la muncă, tovarăși! Ce se întâmplă când se duc țiganii la muncă? Ce se întâmplă atunci? Arareori se ajunge și la această întrebare secundă. Nu ne privește! În plus, există o lipsă de empatie cu victimele, paradoxală pentru un popor care – de când se știe – a fost unul de victime. Rasismul nu împiedică, totuși, pe nimeni să preia modele culturale de la cei pe care – în șoapte foarte vocale, de bodegă – îi disprețuiesc.
16. Sexismul. Există un rol bine determinat al tovarășelor noastre de muncă și de viață. Să nu forțăm nota, da? Democrație-democrație, dar până unde?
– Va urma –
Pe următoarele le găsiți aici.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
