“Convenția” ne lăsa în deal la han, nu era încă asfalt în sat, așa că autobuzul care ducea călătorii în Târgul Neamțului îi risipea pe parcurs și pe cei care mergeau “acasă”.
– Bună sara!
– Bună seara!
În sat era mereu o liniște care mie, copil de asfalt, mi se părea nefirească și mă gândeam că ai mei trebuie că sunt oameni tare însemnați de bine ce toată lumea ne cunoaște și ne salută așa. Eram prea mică să înțeleg că asta era rânduiala satului și chiar dacă nu am mai fost de mai bine de 20 de ani pe acolo am convingerea că și acum oamenii locului salută din respect și poate din curiozitate orice venetic care le trece hotarele.
Știam că urma să plecăm “la țară” după cum vedeam că apare geamantanul maro din debaraua din holul mic. Maică-mea îl primenea cu gesturi calculate și începea să îl umple cu ceea ce strânsese peste an. Baterii, salam, stafide, esența de rom, spirt medicinal și din ăla bun pentru vișinată, din “ ăla de 98”, leucoplast și tifon, medicamente, vată…
Niciodată la țară nu ne duceam cu valiza. Valiza era doar pentru vacanțe, pentru plecat la mare sau în stațiune și poate de aia uram din suflet geamantanul cel urât sau cel puțin așa mi se părea mie, cu catarame mari și buzunare încăpătoare. “La țară” nu era vacanță, era livada, e adevărat, era Anetuța, copila vecinilor care era de aceeași vârstă cu mine, mai era un câine pe care nu aveam voie să pun mâna pentru că “mușcă și are purici”, erau găinile, un porc de care îmi era mereu teamă, patru oi și o vacă, dar nu era vacanță. Dacă aveam noroc, mai era o pisică sau poate două, asta doar dacă se mai oploșise una și bunică-miu, pentru că știa că venim, nu o alungase. Încă. Acolo mergeam ca să fim serioși, toată lumea părea agitată și calmă în același timp într-un mod pe care orașul nu mi-l arăta niciodată.
Mama scotea geamantanul din debara de doua ori pe an. Primavara, de Paști, și iarna, de Ignat, atunci când satul învia și poruncea tuturor fiilor risipitori să se întoarcă la glie, așa cum ședea în legile alea nescrise, dar respectate cu sfințenie de către toată lumea. Nu-mi plăceau prea tare zilele alea, poate pentru că maică-mea mă îndesa ca pe un godăcel în hainele cele bune și mă punea să promit că măcar până mă văd toate neamurile și până înțelegeau că ea m-a adus curată, nu m-oi tăvăli în toate “știoalnele” și n-oi lua la rând toate reteveiele din gardurile care îmi ies in cale. Greu. Foarte greu. Probabil că de atunci mi se trage și profunda aversiune fața de culoarea roz, de la pardesiul alb cu bordură din trandafirași și de la pantalonii din supraelastic atât de la modă în momentul acela. Tot cu trandafiri. Roz. Mă pieptănau lins și îmi prindeau părul cu clame. Alt necaz. Toate astea țineau cât să defilăm pe ulița mare, să vadă tot satul că “lu’ Moș Andrii i-o vinit fetili di la Piatrî”.
După jumătate de oră de cumințenie, atunci când începeam să îmi bălăngănesc picioarele și să pun întrebări incomode, maica-mea ceda nervos și mă schimba în haine de dârvală, cu care mă puteam tăvăli în livada care mă chema. Atât îmi trebuia. Pentru mine ăla era semnalul că pot începe expedițiile, că o pot convoca pe timida Anetuța, că pot depăși granița hotărâtă de un păr bătrân între grădina bunicului și cea a vecinei Adela, că pot să tropăi și să mă bucur de mirosul de pământ reavăn și de iarbă.
În ăst timp, cât eu eram ocupată să alerg ca o zăludă scăpată din pripon, în curtea bunicului se petreceau lucruri. “Fetele”, adică mama și surorile ei erau ocupate să facă magie. Cel puțin asta era convingerea mea văzând că din cuptorul meșteșugit făcut lângă bucătăria de vară ieșeau după tipic întâi cozonacii cei cu dichis pentru care din geamantanul maro ieșiseră esențe, cacao și rahat din cel, cum altfel, roz și verde, apoi pâinea, care nu semăna deloc cu franzela cu care eram eu obișnuită. Mai apoi puneau pasca, în tăvi negre, mari și rotunde, cu marginile ondulate, abia apoi venea bunică-miu care punea carnea de miel în “tavaua șe mari”. Friptura aia era ceva dumnezeiesc. Era potrivită doar din sare și “chiperi”. Nimic altceva. Cei mari intrau apoi în transa Învierii și plecau la biserică, lăsându-ne pe noi în grija unui adult nepreocupat de izbăvirea sufletului. Cel mai probabil, taică-miu. După miezul nopții se întorceau cu “lumina”.
Adormeam ca un pisoi după ce alergasem toată ziua, dar asta nu însemna că mi-ar fi trecut prin minte să ratez pentru nimic în lume ritualul de dimineață.
În cana verde plină cu apă din fântâna cu cumpănă de la poartă, Moș Andrei, adică bunică-miu, punea un ou, negreșit “roș” și o băncuță de 3 lei. Ne turna cu grijă și ne aștepta să ne spălăm pe ochi în timp ce ne aducea la cunoștința cu glas hotărât că “Hristos A Înviat!”. Mormăiala mea era impulsionată pe loc de maică-mea cu un ghiont…
– Dar răspunde, dragă!
– Ce să răspund?
– Eeeei, cum ce sa răspunzi? A-de…
– A-de… o îngânam eu…
– …vă…
– …vă… habar n-aveam unde trebuie sa ajung.
– Adevărat a Înviat!
– Da! Și o zbugheam înșfăcând în fugă moneda.
Apoi se făcea foarte soare, mirosea a verde crud și a bondari, a păpădie amară zdrobită sub picioarele care alergau în livadă și a bucate de Paști.
Adevărat Înviase!
Guest post by Gabriela Ibens
Aprilie 2024
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
