Am fost botezată după o specie de pinguini. Tatăl meu era biolog marin, iar mama avea voința slabă. Am moștenit această voință slabă, așa că am rămas Adelia, dar mi-am luat umorul ca armă de apărare și de atac.
Alexandru a fost o figură, cu mult înainte să fie cineva, oricine. E caraghios, dar primul lucru pe care mi-l amintesc este că suferea de nenumărate boli ale psihicului și fizicului, mai mult sau mai puțin imaginare. În unele dimineți, era încredințat că peste noapte a fost lovit de paranoia, până seara făcea un cancer la pancreas și, când era într-o dispoziție mai bună, doar o hernie ombilicală și o fibroză hepatică, ușoară. Evita doctorii, considera medicina o escrocherie și nu avea niciun fel de apărare în fața bolilor. Era convins și că nu are sistem imunitar. Ca orice ipohondru, avea dreptate.
Am crezut că vreau să scriu. Eu eram studenta care vine să ceară împărtășanie de la maestru. Îmi transpirau mâinile atât de tare, încât tot ce am găsit mai bun de zis a fost că sunt fiica lui Gabriel Cotabiță. Alexandru aproape a zâmbit și deodată mi s-a făcut foarte milă de mine și de bietele mele texte. Poetul le-a citit pe toate cu răbdare și fără cruzime, iar la sfârșit m-a întrebat așa: „Îți place să faci fotogafii?“
Și așa a început viața mea, care se va termina pe un front, într-un război care încă nu s-a iscat. Mi-am ales deja acest sfârșit, ca al Gerdei Taro. Îi datorez lui Alexandru primul pas, poate nici atât, direcția numai. Nu e ca și cum am fi ieșit împreună din deșert, ca și cum am fi mers braț la braț patruzeci de ani în labirintul care desparte Egiptul de pământul promis fiilor lui Israel. Nu am strâns multe amintiri comune, în afara vinului, a discurilor de vinil, a pisicilor și a poemelor pe care le scria uneori cu aer. Aveam o colecție de o sută de jucării de pluș și de fiecare dată când plecam de lângă ele, mă durea. Lui Alexandru îi plăcea această copilărie, iar eu eram încântată că îi place.
Așa se face că am închis de multe ori ochii, tot mai des și mai des, am închis ochii când începeau să i se arate umbrele, am închis ochii de atâtea ori, încât aș fi putut trăi fericită și oarbă.
Fotografilor, însă, nu le e dat să lucreze fără să vadă. Alexandru intuia că văd, că văd totul, adică. Iar uneori reușea să fie cu desăvârșire absent, ca și cum ar fi fost înzestrat cu o scară interioară. Cobora pe ea și se rătăcea înăuntrul său, unde probabil se încuia în dulapuri, lăsând restului lumii un chip oarecare, care să aprobe în locul lui întâmplările neplăcute ale vieții.
De fiecare dată când pleca – și, de la o vreme, pleca tot mai des – , îmi plăcea să îl prind de încheietura mâinii stângi și să îl întreb, ca Amy Macdonald: „Și, unde vei dormi în această noapte, Alexandru?“ Era un fel de ritual, care, cu timpul, și-a pierdut tot farmecul, cum o fac toate ritualurile.
Mai târziu, nici măcar umorul nu m-a mai putut apăra, iar să îl atac nu aveam niciun motiv. Nu mă făcuse să sufăr; și, oricum, știam că era unul dintre aceia care se nasc pentru durere și că tot ce poți să faci este să încerci să te ferești în clipa în care începe prăbușirea.
În ziua în care Alexandru a murit, eram la Paris; am mers la mormântul Gerdei Taro și am făcut o fotogafie cu o cameră Laica veche, pe care el mi-o dăruise. În fotografie apărea un rabin îngenuncheat, care săruta piatra mormântului ei, dar, când am developat-o, rabinul îngenuncheat dispăruse. Poate că a fost numai o iluzie, uneori și ochii care văd suferă de iluzii.
Unde vei dormi în această noapte, Alexandru? Văd viața ta de apoi sub pământ, ochii tăi, și pomeții tăi, și inima ta, și limba ta, și degetele tale – toate, devorate de viermi. Cu pleoapele închise, imaginea aceasta tot nu îmi trece.
Așa ies în stradă, și Parisul e rece, de parcă aș fi în Berlin. Așa înaintez printre toți oamenii din seara aceasta, fără să mă lovesc de ei, fără să mă împiedic.
Deschid ochii și văd cealaltă viață de apoi pe care ți-ai pregătit-o, din timp, indiferent și obsedat de libertate. Cealaltă viață: toate inimile pe care le-ai mișcat atunci când ai scris și toate destinele pe care le-ai așezat cu mâinile tale pe șinele corecte, ca pe niște trenuri de jucărie. Aș putea să plâng, dar vreau să văd bine toate acestea. Unde vei dormi în această noapte, Alexandru?
Citiți și
O poveste de dragoste – Olga
O poveste de dragoste – Sonia
O poveste de dragoste – Lia
A doua scrisoare către Livia
Liza – o poveste
Sara: o poveste de dragoste
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
