Be true to yourself! Fii tu însuți/însăți! Fii autentic(ă)! Etc… Auzim aceste îndemnuri în fel și chip, permanent și pretutindeni. Și ni se par firești, ba chiar redundante: bineînțeles că eu sunt eu însumi, cum altfel? Sunt așa cum sunt eu cu adevărat, că doar n-oi fi vreun fake, și bineînțeles că vreau să mă prezint în autenticitatea mea și nu să mă prefac că sunt ceea ce nu sunt! Serios? Și de unde știi tu cine ești cu adevărat, ce este autentic și ce este imitație în tine?
Această banalitate a vieții noastre cotidiene, între aspirație și publicitate, ascunde, de fapt, cea mai complicată problemă filozofică a vieții noastre sociale recente: de ce trebuie și cum poți să fii autentic? Este ceea ce filozoful canadian Charles Taylor a numit „etica autenticității”, care, după el, a devenit un soi de religie a lumii actuale.
Problema autenticității are o lungă istorie, dar, în varianta sa actuală, ea începe, spune Taylor, prin secolul al XVIII-lea, odată cu Rousseau și mai ales cu Herder. Acesta din urmă „a avansat ideea că fiecare dintre noi are un mod original de a fi o ființă umană. (…) Această ideea a pătruns foarte adânc în conștiința modernă (…) Există un anumit mod de a fi uman care este modul meu propriu. Așadar, sunt chemat să-mi trăiesc viața în acest mod și nu imitând pe oricine altcineva. Dar aceasta acordă o nouă importanță faptului de a fi cinstit cu mine însumi (being true to myself – ceea ce, în engleză, este o formulare mult mai puternică!). Dacă nu sunt, ratez miza vieții mele, ratez ceea ce înseamnă pentru mine a fi o ființa umană”. Pe scurt, această etică a autenticității, care a cuprins societățile noastre actuale, se rezumă, în ultimă instanță, la acest imperativ categoric: be true to yourself – și tot ceea ce derivă de aici ca aspirații practice de auto-împlinire, auto-realizare, urmare a propriului drum etc.. „Acesta este contextul care conferă forță morală culturii autenticității, inclusiv în cele mai degradate, absurde sau trivializate forme ale sale” – conchide Taylor, perfect conștient de faptul că urmărirea autenticității poate lua și forme grotești sau de-a dreptul agresive.
Această autenticitate modernă despre care vorbește Taylor nu mai este deci o relație de conformare la o exterioritate sacră sau sacralizată, de la Dumnezeu la rege și țară, nu mai este o adecvare la realitatea exterioară, ci o relație „adevărată” cu propria persoană, cu o interioritate pe care trebuie să o exprimi pentru a fi autentic și pe care o descoperi fiind autentic. Este, de fapt, ceea ce, în registrul cotidianului, promite orice curs de dezvoltare personală, team building sau… marketing turistic: veți trăi o experiență autentică! Este ceea ce își doresc, au învățat să-și dorească mai toți oamenii în prezent. Este ceea ce societatea însăși propune ca standard de „viață adevărată”, impunând deci membrilor săi să fie cât mai „autentici” cu putință – ce-i drept, pe propria lor răspundere…
Și aici intervine problema: cum pot să fiu eu autentic atunci când toată lumea vrea același lucru, dar nimeni nu știe ce trebuie să facă pentru aceasta? Și cum pot eu să am curajul să fiu autentic, să spun I did it my way, când societatea mă avertizează că, da, e foarte bine, dar o faci pe răspunderea ta, dacă nu-ți iese, să nu vii la mine să te plângi!? Mai mult, îmi atrage atenția că orice s-ar întâmpla, trebuie să gândesc pozitiv și să fiu fericit, că altfel mă trimite la un psy. Și uite așa, fandacsia e gata; se cheamă anxietate.
Nu știi și nu ai cum să știi cine ești cu adevărat până nu încerci să fii într-un fel sau altul. Dar dacă ții morțiș să fii autentic, poți să o faci în mod negativ: să cauți tot timpul să fii altfel decât ceilalți. Este soluția cea mai simplă, la care recurge majoritatea persoanelor „autentice”. Să te îmbraci altfel, să vorbești altfel, să te porți altfel decât restul lumii, încremenită în proiectul ei. De aici pot să iasă niște lucruri creative și pot să iasă și multe snobisme, ba chiar mitocănii: toată lumea doarme, eu cânt în ploaie pentru că așa îmi vine, căci eu sunt altfel, eu îndrăznesc să fiu autentic!
În cazul unei societăți ca a noastră, lucrurile se complică și mai mult. Pe de o parte, tradiționalismul din care de abia am început să ieșim ne face să ne fie puțin rușine să fim prea „autentici”, adică prea „altfel”: ce-o să zică, totuși, lumea, ce-o să creadă tata? Autenticitate, da, dar așa, mai cu măsură… Pe de altă parte, tocmai de aceea suntem tentați de de-măsură, de aruncarea în experiențe extravagante și experiment, în show of. În cadrul unei cercetări internaționale, am vorbit, de pildă, despre România cu zeci de manageri străini. Toți au remarcat, la un moment dat, că româncele sunt „over-dressed”: „sunt foarte frumoase, dar nu știi niciodată dacă se duc la serviciu sau la operă!” – după cum spunea un austriac.
Într-o cultură (globalizată) a autenticității, problema adecvării la realitate se pune cu totul altfel. Adecvarea devine conformism, iar autenticitatea îți permite să ieși din acest conformism, să devii autentic, true to oneself – și astfel să adecvezi realitatea la adevărul ființei tale. Dar cum o faci fără să riști de a pierde taman bine această autenticitate a ta (despre care nu știi, de fapt, mare lucru)? Și cum poți să rămâi „true to yourself” fără a nega dreptul la autenticitate al celui de lângă tine?
Nu este deci vorba despre o „pierdere” a reperelor, ci despre o radicală schimbare – și individualizare – a lor. Reperele sociale, comunitare, parentale pot fi frumoase, dar au fost și au rămas constrângătoare. Acum societatea neo-liberală ne asigură de toată libertatea, dar ne lasă riscul integral al alegerilor noastre libere. Autenticitatea este astfel fascinantă deoarece îți oferă oportunitatea unei libertăți neîngrădite de expresie, dar ți-o oferă dimpreună cu riscul de a te pierde în această libertate în care tu ai rămas singurul reper. Și s-ar putea ca până la moarte să nu afli dacă ești un winner sau un loser…
Citiţi şi
Care este explicația pentru care un bărbat apare-dispare
A trăi între oameni e ca un fel de alba-neagra
De ce ar trebui interzise discuțiile mărunte
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
