– hai să coborâm! spuse el inspirând adânc, căutând să-şi alunge tristeţea.
Zâmbea de la o vreme chiar strâmb, din cauză că nu era prea băgat în seamă, iar stima de sine i se diminua cu fiecare clipă în care devenea transparent, semiopac, invizibil. Chiar vedea tot, inclusiv ce a mâncat la amiază? Sentimentul că vrea să facă impresie, dar nu era în stare, se amplifica, trăia ca o stafie atipică, exista singur, deşi relaţiona cu siguranţă. În plus, de complexare i se năzărise şi senzaţia că zâmbetul îi ajunge până la pământ. Adică o buză era mai puţin puternică, susţinută, cea stângă văzută din dreapta, un fel de semipareză indusă din propria prostie. Mirosea a umezeală, cu limba cerceta materia întâlnită. Plăcută. Caldă. Venea de la frunzele putrezite proaspăt din copaci. Nu de la cele bătrâne şi refuzate de insecte, chiar de târâtoarele flămânde, scârbite de acelaşi meniu. Sentimentul se naşte greoi, rău, insuportabil de timorat din cauza succesului care-i necesar să se manifeste imediat. Altfel se reduce la ceea ce-i raţional de normal şi nu devine sentiment. Însă, trebuie să-l înveţi înainte. Numai să ai norocul să găseşti modele bune, nu rele. Nevoia de succes oricum te omoară şi de o ai şi dacă n-o ai!
– unde? întrebă nepăsătoare.
N-avea profit, fără câştig, riscul e o meserie naivă. Mai mult era dezinteresată, plictisită de schimbare, conservatoare ca un aliment ce vrea să-şi păstreze proprietăţile cu toate că e tăiat, mort. Bine că nu se carmelizează şi bipezii. Noul, noutatea nu-s bune niciodată. De-ţi provoacă plăcere, o să doreşti mai multă! De ai repulsie, îţi vine să verşi şi rămâi cu temerile. De nu-ţi produce nimic, ce rost are?
– acolo. jos. Să fim liberi. Să facem ce vrem şi, mai ales, ceea ce nu vrem. Să lăsăm interdicţiile departe de noi. nu vrei? m-am plictisit de atâta plictiseală. Nimic nu-i nou! Totu-i la fel, zi de zi, predictibil. Mergem? s-a însufleţit din nou, bucuros mai degrabă că-i acaparase atenţia şi că o să-i sesizeze măcar acum, în ultimul ceas, buna-dispoziţie.
L-a privit peste umăr ca şi cum ar fi spus o neghiobie. Zurlie. Era frumoasă şi feminină. Încă nu căpătase trăsăturile masculine ori cele fade, explozive şi dure date de chinurile prostiei mici sau mai mari, cauzate de reuşite sau nereuşite ale împingerii vagonetelor încărcate cu pământ pe calea ferată, prin nisipul fără şine. Totuşi, el avea un noroc exagerat că nu se vedea pe sine. Nu era nicio oglindă pe acolo. Doar greieri mulţi, ascunşi prin găurile întortocheae de negre ce tulburau aerul simultan, îl încărcau cu vibraţii doar să-şi bată joc de linişte. Se înfoiau şi lăsau sunetul să se propage. Îşi frecau picioarele, unele de altele, şi nu se încălzeau repede. Rezistenţi la frecare. Potenţi. Distrofici, erau în stare să şi le frece ore în şir, zile după zile, ani după ani şi nu mai tăceau. Nemurirea s-a născut în aer. Îl cam durea capul… de la atenţia distrasă şi de la gândurile negative care-i cam invadau mintea în ultimul timp. Tăceţi! striga cu laşitate fără scoată niciun sunet.
– de ce? aici este bine. nu ne deranjează nimic. avem de toate. Crezi că în altă parte o să fie mai bine? C-o să facem altceva decât ne dorim?
Femeia îl privea cu curiozitate, intens, chiar voia să ştie dacă avea vreo ofertă tentantă sau dacă juca la cacealma, ca de fiecare dată când era disperat să-şi satisfacă micile capricii. Nu le avea mari niciodată. Numai minuscule, nesemnificative. Ţinea la el că n-avea cum să se aciueze pe lângă altcineva şi, ca să-i suporte toate mofturile, închidea ochii, strânşi, îi redeschidea şi se extazia că nu-i singură. Măcar atât. Asta nu suporta, singurătatea… da, da. Îndura capricii peste capricii. De-ar mai avea o soră! Nici nu s-ar mai complica …
Rubens, Pieter Paul (copie după Titian)
– da. Da. dădea din cap de parcă suferea de un mic handicap, confirmase de prea multe ori. Cel puţin de imaturitate târzie, un fel de naivitate proscrisă. Un mascul rânjea fals ca un hoţ prins cu degetele în buzunarele altora, încă nu se inventaseră bancherii. Furtu-i un viol mascat. Doar că te lasă-n curul gol cu mai multă disimulare. Intuia că are dreptate. Dacă n-o să aibă dreptate a promis că-i va dărui ce o să găsească întâmplător şi nu-i aparţinea… pentru totdeauna. Căuta libertatea…
– ce da? Vrei un lucru şi încerci să mă seduci. Să mă umileşti, până la urmă. Şi te vezi câştigătoare. Pardon, câştigător? se gândea la alte semene cu care nu le întâlnise. Ar fi fost simplu, mai uşor.
– da. Cu siguranţă.
S-au întors instantaneu cu spatele, unul la celălalt şi s-au arătat indignaţi. Fiecare în felul specific, jucau teatru, dar de ochii celuilalt era mai bine. În cuplu este indicat să mimezi decât să judeci, iar în societate invers. Chestie de superficialitate. Nicio judecată nu-i obiectivă, dar e personală, aşa că e suficient, depăşeşte orice, inclusiv adevărul. Adevărul e un monstru, uneori este mai rău decât minciuna, devine coşmarul de care nu poţi scăpa oricât ai fugi de ceilalţi sau de tine. Din cauza instabilităţii, desigur. Se prefăcea că-i puţin obosită şi dezgustată, în realitate, îi era lene să se contrazică, să gândească ori să fie nevoită să caute altceva. N-avea pe cine. Ce-o ieşi, va ieşi! Cerul înviorat se răsturna în ochii ei în nuanţe diferite, cel puţin aşa şi-l închipuia. Natura ne ajută deseori să trecem peste relaţionările obsesive care ne macină încet ca picătura constantă ce sfărâmă piatra. Ne ajută să uităm, altfel am înnebuni. El era nehotărât şi cu gândurile în altă parte, mai bine spus căuta numai să găsească o soluţie la cum să o convingă să facă ce vroia. Să iasă aşa cum trebuie, pentru el, desigur!
– cine a vorbit înainte? Tu sau eu? Că nu mai reţin!
– tu probabil… aşa cred. Sau mă înşel… mă înşeli? Tuşi scurt, rostise o prostie şi nu sesiza de care parte putea aştepta. Răbdarea nu-i era specifică. Mai bine o arunca în cârca altcuiva, nerăbdarea. Numai ea era de faţă. Totuna.
De nervi, apatie, plictiseală au uitat discuţia. Apoi, speriaţi de amnezie, concentrându-se prin frunţile încruntate la propriu, ea frumoasă, oricum, el aşa şi aşa, dar din lipsa de alternativă îl accepta, şi-au amintit deodată subiectul abordat, luminându-se de uşurare. Tot nu au fost în stare să înţeleagă cine l-a pus în discuţie.
– de eu sunt prost, tu eşti la fel de proastă… nu ştii legea reacţiunii… la orice forţă simetrică sau asimetrică, apare una contrară, opusă pentru a rămâne totul în echilibru!
– e o întrebare sau constatare?
– depinde.
– de cine sau ce?
– de ce îţi doreşti…
– să plecăm de aici. Şi dacă mă mai jigneşti, rămâi singur. Folosise atuul şantajului. O armă eficientă de înstrăinare şi actorie. De atunci a apărut comerţul. Avea un lucru special de care un alt om avea nevoie. Ea se considera perfectă, n-avea trebuinţă de nimic. Numai de moarte îi era frică, de singurătate. Adevărata singurătate regăsită. Şi unii o consideră frumoasă! Retarzi, desigur. Cedase! Doamne! Cedase, îi venea să joace de bucurie, dar s-a abţinut. Zbenguiala pe o muzică iritantă sau detestabilă e un fel de solfegiu al autiştilor fericiţi. Răzgândirea înseamnă teama de propriul eşec care vine oricum. Nimic altceva! Nu era tocmai fericit, de ce să danseze?
– mergem? întrebă redundant, văzând-o că se îndepărtează şi îl lasă în urmă, fără să-i adreseze nicio indicaţie. Mirosea a iarbă, a cald, a vară, a soare, a sănătate, a plăcere tânără. Ce putea să-şi dorească mai mult? Nimic. Dar nimicul ce-i putea oferi, în schimb? Totul? se întrebă naiv… şi ce să facă cu el? nimic.
– da
– unde?
– în locul pe care l-ai visat!
– nu mai vreau.
– lasă asta. Hai!
– nu vorbi tare! Ne-aude! Se supără de-l părăsim!
– ți-e uşor să propui, apoi dai înapoi. Caracteristic. O ţâră laş, puţin flămând, niţel nehotărât. De parcă am face dragoste şi pe urmă pleci, cauţi iarbă uscată. Dădea din mâini a du-te vino în timp ce vorbea, mergând crăcănat, imitându-l. Bărbaţii cam merg crăcănaţi, cu cât se împlinesc mai tare, diformitatea se accentuează. Câţiva paşi înainte, alţii înapoi, parcă făcea incantaţii barbare. De ce vrei să-l părăsim? Te-mbată? Apoi ochii i se înviorară, instantaneu, fusese proastă că nu şi-a dat seama până atunci. Incitată de neprevăzut, îşi freca mâinile la spate, dosindu-le de priviri indiscrete. Găsise un lucru de care avea stringentă nevoie, care o fascina, i se părea atât de atractiv, încât i s-ar fi dăruit în totalitate. Cum este să naşti, să dai viaţă… să creezi. Nu tu salată, o friptură, un adăpost, ci o lume! Imaginile nepătrunse în minte i se rostogoleau cu rapiditate. Lucru ce-ar motiva-o deplin. Şi erau calde, pline de speranţă, nu visase până atunci că ar fi în stare să dea naştere unei lumi, ea, o fiinţă imperfectă, naivă, muritoare.
– vrei să-l minţim şi să ne călcăm promisiunea pe care am făcut-o de-a nu deschide uşa roşie? o întrebă, imaginându-şi că-i blondă, sau roşcată, sau brunetă, sau …şi de ar avea ţâţele mai mici sau mai mari, cum ar fi?
– da!
– am glumit! Ţi-ai dat seama, vorbise normal, poate-s ascultaţi… şi de ar avea fundul mai bombat, gelatină să fie când păşeşte, să se zbenguie fiecare fibră. Sfinteeee, medită cu uimire… de ar fi mai înaltă decât el, mult mai înaltă… sau să fie ca o tablă, buci deloc, antrenamente epuizante.
– am auzit că-s şi sălbatici jos. Seamănă cu noi, dar mai murdari şi barbari. Unii-s frumoşi, alţii hidoşi, la fel şi femelele lor. Mergem?
– bine. Acceptă cu gândul la sălbatice. Or fi creţe? Sau au tot părul lins…
– poate ne violează …
– sau ne mănâncă! Gândurile-i erau distrase de foame. Era luni, n-aveau carne. Vrei o piersică? Mai sunt câteva pe jos. Vezi, nici aici nu înfloresc copacii tot timpul cum ar fi ideal, au şi ei nevoie de o pauză! Nu mai sunt dulci, dar au o aromă incitantă. Când le înghiţi, îţi ies pe nări, aspre, plâng florile risipite.
– dă-mi şi mie. Mi-e lene să mă aplec, să le culeg. Au mâncat câteva, apoi mai multe. Pupilele li s-au dilatat, treptat. La început lui, era flămând şi hrăpăreţ. Pe urmă ei, devenise melancolică şi senzuală. Avea chef? Neh, nu era ziua potrivită. N-aveau nici uleiul ungerii, alunecarea uşoară, pânza găurită ce-o primeau cu subtilitate. Burtă pe burtă. De ce să facă sex printr-o pânză găurită? Dacă este integră, cum vor face? Or s-o rupă cu dinţii, că mâinile nu erau destul de puternice? Au mai încercat să o facă franjuri, odată, şi n-au reuşit.
S-a lăsat pe spate, în iarba firava, verde-gălbui, densă, moale, nici udă, nici uscată. Tolănit o urmărea cu privirea dându-şi ochii peste cap. Depărtase picioarele şi vedea orizontul în V întors, soarele, câteva crengi printre ele. I se părea cea mai limpede şi frumoasă perspectivă de a înţelege lucrurile. Toată viaţa o s-o urmeze! şi-a spus grijuliu, repetând, repetând să ţină minte. Cerul rozaliu se întuneca treptat. Norii turbaseră. Era semnul mâniei. A înţeles ce pun la cale. Nu s-au amestecat nicicând. Apoi s-au limpezit dintr-odată, pluteau ordonaţi, cadenţaţi, aşteptându-şi rândul, politicoşi, cine să intre în celălalt primul. O fi fiind vreun semn? Pufnind în râs, ameţiţi au cântat, împreună, un vers: iubire, dă-mi un neam…
– de ce am mâncat piersici fermentate?
– nu ştiu, dar grozăvie mai mare decât cunoaşterea la beţie nu există, beţia cunoaşterii te eliberează, mergem?
– dap.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
