Îți amintești ultima dată când i-ai spus unui prieten „ieșim și noi astă-seară?”, când ţi-ai îmbrăţisat bunica sau când ai admirat primăvara, i-ai mirosit magnoliile, i-ai adulmecat zambilele, ai zburdat să îi iei leurda şi ceapa verde din piaţă? Îţi aminteşti ultima dată când ai ieşit brambura prin oraş, fără motiv, poate în căutarea unei eşarfe care să se asorteze cu rochia aceea uitată în şifonierul copleşit oricum de tranziţia anotimpurilor sau ai căutat nişte adidaşi pentru fotbalul de miercuri? Îţi aminteşti ultima dată când te-ai dus la teatru, când ai ascultat cu prietenii ultimul concert al trupei preferate, când te-ai contopit în bara verticală din buricul metroului sau a tramvaiului cu o carte în braţe sau cu telefonul încleștat în mână să verifici cine unde își mai dă check-in? Îţi aminteşti ultima dată când ai mirosit muntele, când ţi-ai scârţâit schiurile pe zăpada aproape topită de primăvară?
… O fi trecut mult timp de când s-au petrecut toate acestea. Sau o fi trecut puţin. Oricum, nu mai contează, pentru că acum, cu puţin spirit civic, oleacă de frică de boală sau de moarte, nu mai faci nimic din toate acestea.
Nu mai zboară niciun avion. Decât porumbeii și banii pe dezinfectant. Nu mai sunt magazine deschise, concerte. Prietenii nu te mai sună să te cheme în oraș, te sună să îți spună cum au reușit ei să își cumpere mâncare online. Spritul, mănuşile, măştile şi orice pare antibacterian sunt must-have. Telefonul nu mai e ocheanul acela către o lume mirobolantă de afară, ci de o lume cândva mare răpusă parcă de un virus mic. Afară nu se mai aud doar turturicile care anunţă primăvara, ci şi ambulanţe, sirene şi mesaje ale autorităţilor.
Parcă e totul cu susul în jos. Nu îți mai zic ție părinții să nu ieși, le zici tu lor. Nu îți mai dorești electronice performante și călătorii exotice, visezi la o mască și un gel antibacterian. Iar toată treaba cu “timpul înseamnă bani” a devenit “banii înseamnă timp”.
Acum este însă momentul în care îi revin timpului gândurile alea care nu aveau loc în mintea ta din cauza traficului, din cauza serviciului solicitant, din cauza ieşirilor prea dese cu oameni care îţi cunosc mai bine poza de profil decât preferinţele culinare. Gândurilor, ţăcănelilor, piticilor le-a venit vremea să răsară ca toporaşii acum. Înmiresmează ca nebunii tot creierul.
Dar nu trebuie înlocuit trăitul în sine cu disperarea de a trăi. Dacă aşa arată un război al secolului înseamnă că arma cea mai puternică trebuie să fie răbdarea. Și dorința de a-i ajuta pe ceilalți. Pentru că, ajutându-i pe alții, te ajuţi, practic pe tine.
Acum este momentul să îţi coşi nasturele gri la mâneca stângă de la vreo cămaşă abandonată şi demult uitată, momentul în care faci ordine în cratiţe, în e-mail-uri, chiar şi în „spam”. Acum ai timp să iei o carte din bibliotecă, nu numai s-o ştergi de praf, ci să o dai cu dezinfectant și să te apuci să o citești. Ştii articolele alea care îți păreau interesante sau podcasturile cu oameni pe care ai și uitat că îi admirai, dar pentru care aveai nevoie de vreo 30 de minute și mereu le dădeai la o parte? Știi copilul ăla pe care l-ai făcut și mereu te plângeai că aveai prea mult de muncă, iar el avea prea multă școală? Acum este momentul să petreci timp cu el. Acum ai mai mult timp de petrecut cu el decât ai avut ultimul Crăciun şi acum îi poţi oferi ce își dorește de fapt și de-adevăratelea: atenție. Puteți împodobi împreună din nou bradul, ninsoarea de zilele trecute vă va sprijini fantezia.
Acum poți să faci toate grozăviile: să te plictisești (dacă nu ţi s-a mai întâmplat în ultimul timp), să cureți ciucurii de la cuvertură, să gătești rețete noi, să faci curat în raftul de foarte sus sau de foarte jos din bucătărie în care poţi găsi comori uitate, să vezi filme proaste, să muți veiozele prin casă, să îți dezinfectezi dezinfectantul, să îți suni bunicul, colega de bancă din liceu, să îți faci tratamente cu măști de picioare (că de-alea mai găsești), să faci sport în casă, să faci curat în debara, să îți cauți elasticul de păr cu biluțe pe care nu l-ai mai văzut de trei luni prin casă, să îţi reîmperechezi şosetele mâncate de maşina de spălat, să apreciezi că ai unde sta, ai ce mânca, ai ce lucra, ai cel mai de preţ şi luxuriant lucru: timp, timp să vezi cum este omul din interiorul tău, căci acum lumea de afară şi-a luat puţină pauză.
Așa că războiul modern poate să nu aibă arme, foamete, violență, atrocități concrete. Nu te cheamă nimeni. Ţi se spune să stai acasă. Războiul nu este cu noi între noi, nu încă. Pe front, acum suntem noi cu un virus. Înăuntru frontului suntem noi cu noi înşine. Iar misiunea noastră rămâne constant aceeaşi, chiar şi acum: să ne cunoaştem sinele. Să ştim cum să nu îl plictisim, cu ce să îl hrănim şi cum să nu îl transformăm în inamicul nostru.
Pe Angela o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
