Iubitule,
o să transform mesajele moderne de pe whatsapp în scris de mână pe care îl voi așeza în scrisori care nu îți vor ajunge poate niciodată.
Astăzi m-aș întoarce în timp, în urmă cu cinci ani, atunci când stăteai în fața mea pentru întâia oară.
Obișnuiam să îmbrac blugi rupți și sandale lejere, tricouri colorate, fără sutien, lăsând sfârcurile la vedere și adoram să port „zâmbete adevărate”.
Printre colegii mei de facultate care alergau bucurându-se de sfârșitul orelor, tu – înalt, cu mâini puternice și chip irezistibil – mă așteptai rezemat de o mașină neagră. După ce te-am scanat preț de câteva minute eram aproape sigură de următoarele: fără verighetă, niciun tatuaj vizibil, costum negru și cravată prost aleasă, părul aranjat perfect, gusturi bune la mașini (mai puțin la pantofi, dar nu foarte grav), personalitate puternică și atitudine potrivită, fără flori (ceea ce a fost perfect, urăsc florile la prima întâlnire).
Atunci te-am analizat prima și ultima oară. După aceea, am început doar să te iubesc. Pentru felul cum vorbeai, pentru modul în care credeam că mă iubeai. Nu ne potriveam. Eu eram tânără și prostuță. Ție – nu îți ajungea iubirea să mă crești. Ai plecat și mi-ai distrus visele. Mi-am propus să cresc femeia de care te-ai putea îndrăgosti.
După cinci ani viața ne-a adus din nou împreună.
Mi-ai făcut cafele în diminețile mele târzii și am avut cele mai frumoase nopți împreună, cu șampanie și jazz, cu maci înfloriți la geam, cu foc în șemineu și cu drumuri lungi pe autostradă.
Mi-ai gătit, mi-ai adus flori, mi-ai făcut jurăminte, m-ai lăsat să te cert, să îți arunc din dulap hainele sobre și pantofii. M-ai lăsat să îți conduc mașina pe care nimeni nu a condus-o niciodată și să îți desenez viața. M-ai făcut să fiu tot ce mi-am dorit vreodată. Ne-am făcut să fim, ne-am făcut să vrem. Acum însă mai era și altcineva care pretindea la fericire. Ea avea prioritate, oficială.
Acolo, la răscrucea aceea, a început drumul către nefericirea sigură care ne va pândi de acum la toate colțurile lumii.
Eu stau pe o parte a străzii. Tu pe cealaltă parte.
Port o fustă senzuală până la genunchi, cu linii simple și talie înaltă. Am o cămașă din dantelă chantilly cu mâneci lungi, încheiată pană la ultimul nasture. Părul cu onduleuri naturale îmi curge rebel pe spate. Fundul mic abia îmi iese în evidență din fusta formală, iar sânii mici și fermi stau cuminți sub cămașă. Picioarele foarte subțiri par destul de lungi din cauza pantofilor înalți și eleganți. Îmi urăsc nasul care mi se pare oarecum mare pentru fața mea și buzele, care mi se par mici. Ochii emană tristețe, dar machiajul impecabil ascunde asta.
Lacrimile însă nu pot fi ascunse, durerea care îmi sfâșie sufletul nu mai este una copilărească, ci durerea unei femei care renunță la bărbatul căruia i-a schimbat costumele negre în costume albastre de in, bărbatul care are acum pantofii perfect asortați și nu mai poartă cravată. Bărbatul care, rezemat de o mașină impecabilă gri, are ochii în lacrimi privind cum de el se îndepărtează femeia pe care o iubește ca un nebun.
Acum nu mai sunt nici tânără, nici proastă. Acum ne iubim.
Acum viața a ales alte drumuri pentru noi, la fel ca și atunci.
Se pare că nici iubirea nu a fost îndeajuns pentru a schimba două destine.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
