Poți face ceva. Poți face orice, mai puțin să-ntorci pe cei morți în vii, și-acolo mai bine lași necredința sau credința să facă partea ei de nemurire sau de moarte, ce poți și tu să-nduri.
Dar, mă repet, poți face ceva. La fel ca o cură de slăbire în care renunți, azi, la al doilea cub de zahăr în cafea. Mâine, la celalalt. Orice mic gest contează.
Când eram în penultimul an de facultate, am reclamat decanul facultății unde învățam (fost șef al miliției de pe vremuri, fără studii de drept altele decât cei 3 ani impuși avansării în grad) că mă trecuse, ilegal, la școlarizarea cu taxă, pe care o și plătisem, în disperarea tatei că nu termin deodată cu colegii mei și că pierd ceva din viață. M-am dus, à l’amiable, să discut cu dânsul, împreună cu mătușa mea care îi și fusese colegă pe la instituțiile statului, și care cunoștea, de cât de departe a putut să se țină caracterul dânsului. Că doar nu era să stea de vorba cu o studentă! De amiabil, n-a putut fi vorba. Nici cu intervenția, umilă, omenoasă, a mătușii, astfel că m-am dus acasă, și din toată stimă mea pentru drept, pentru ce sunt, pentru ce am învățat, din toată durerea de a-mi vedea părintele încercănat de încă o datorie, l-am reclamat. Fără să spun nimănui. Nu mi-a fost frică, deși, ulterior, toți ai mei au încercat să mă facă să renunț, să plătesc, să închid gura, mintea, capul și să merg înainte, așa, că “oi vedea eu când voi fi mare”.
Când m-am făcut mare, m-am mutat într-o țara în care mi s-a spus așa: “Maintenant, tu est en France. En France, on a peur de rien!”
Aș minți să va spun că lucrurile merg perfect într-o altă democrație. Dar on a peur de rien! Nu ne e frică de nimic.
în Franța, țara mea de azi, te revolti pentru orice. Ieși în stradă, în piața publică și-ți rupi hainele de pe tine dacă atât te-au rănit, dacă atât te-au mințit, dacă atât de-au umilit. Ieși în stradă pentru crimă, pentru taxe, pentru că vrei siguranță socială, pentru că nu vrei să-ți moară copiii de foame, pentru case, pentru boli, pentru banii pe care îi verși statului și vrei să-ți asigure o viață liniștită cu ei.
Poți să-l reclami pe șeful abuziv, pe funcționarul impertinent și pretinzător de foloase, pe cel care te lezează în vreun fel, oricum, în calitatea ta de om, de cetățean, pe persoană liberă, te îngrădește și te limitează.
Nu, tăcutul din gură, ieșitul din minți pe ascuns, să nu te vadă, să nu te-audă, să nu deranjezi pe cei mari, n-o să te cruțe, n-o să te vindece, n-ai să te salvezi.
Nu te culpabiliza, nu tu ești vinovat, greșeala nu-i la tine!
Greșeala e acolo unde se moare, se fură, se face trafic, se dărâmă, nu la tine, cel traficat, dezamăgit, umilit, prostit.
Poți schimba ceva, gestul tău contează. Umilul, micul tău gest de cetățean simplu care stă împotrivă contează. Împotriva spăgii, împotriva lipsei de respect față de viață, față de moarte. Ieși afară și strigă, sau taci, alege formă care te reprezintă. Fii tu, fiindcă ai dreptul să fii și ai dreptul să te doară. Ai dreptul să îți pese, ai dreptul să contezi. Amintește conducătorilor, prin atitudinea ta, că România e stat de drept, iar dreptul tău contează.
Amintește-le că tu ești statul, în definiția lui politică, legală, oficială, și cum mai vor, acelor care au ajuns acolo fără s-o cunoască. Amintește-le asta prin refuzul de-a te supune umilinței. Muncește și ieși în față pentru munca ta, pentru talentul tău, pentru viața copiilor și prietenilor tăi. I-ai plătit, acum mergi și le cere. Nu, nu le ceri banii înapoi. Le ceri dreptatea, demnitatea, siguranță pe care le-ai plătit cu ei și pe care sunt datori să ți-o ofere, și dincolo de moarte.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
