O ascult cum îmi vorbește. Îi știu vocea și rețin tot ce-mi spune, ca după un cântec drag, tot dat pe repeat. O fi avut vârsta mea, sunt convinsă, demult, dar acum e tot ce mi-aș dori eu s-ajung. Să-nțeleg timpul trecut și s-aștept puținul ce va să vină, întocmai cum o face ea.
Ne despart, cred, vreo 47 de ani. Îi semăn pe alocuri. Fizic, cel puțin, dimensiunile de la ea, cred că sunt. Numai că eu îs dospită. Ea ține posturile. Pe toate pentru noi. Mâinile-i sunt aspre, e-o fărâmă de om, se mișcă din ce în ce mai greu de durerea din articulații. Dar tot mai face gimnastică dimineața. Să nu mă-nțepenească! Cum zice. Mi-e și jenă să-i vorbesc eu despre gonartroze, coxartroze, impotență funcțională, redoare matinală și cât de important e tot ce face. Le știe din viață. Iar viața ei bate studiul meu.
Nu-mi e nu-știu-cum, să-i spun nimic. Pentru că nu judecă. Eu o fac uneori. Când vreau să schimb asta la mine, mi-aduc aminte de ea. Ne auzim la telefon, rar. De văzut și mai rar. De fiecare dată mă simt zi de sărbătoare pentru ea. Ca și cum rugăciunile ei dese, din fiecare zi măruntă, au căpătat și contur.
O ascult cum îmi vorbește despre lasă, mamă, și ce dacă, asta e, asta contează, despre cum să știi, tu, că-n viața asta, mama e. Ea ceartă, ea iartă, ea le știe pe toate… Și de-aici se rupe firul pentru mine, c-o ascult cu ochii inundați, fără să știe. Apoi îmi zice despre a avea grijă și rostul vieții și bucuria și speranța și ce aștepți când doar asta ți-a mai rămas. Că bătrânețea nu uită și nu sare pe nimeni, numai când destinul își aruncă diferit, cărțile.
Despre Dumnezeu și binele pe care-l faci și se rostogolește înzecit, înapoi. Despre atâtea lucruri mărunte pe care le trezește în mine, despre tot ce adun de la ea și cum mi le-aș săpa în suflet, să nu le uit. În momentele mele de liniște îmi aduc aminte că timp nu mai e mult și nici destul. Ori, cu siguranță, mai puțin în față comparativ cu ce-i lăsat în urmă. Îi adulmec felul de-a fi și cât aș vrea să am puțin din liniștea, înțelepciunea și să las o frântură, doar, din ce lasă ea adânc înfipt în mine, după fiecare discuție.
M-a sunat din greșeală, zice. Nu-și pusese ochelarii și m-a nimerit pe mine. Am vorbit vreo 40 de minute. La final, ca de fiecare dată, îmi mulțumește c-am vorbit, eu îi zic Sărutmâna, iar ea Ce bine că ne-am ascultat, amândouă!
Doamne, crezi c-așa răvășită, azi, aprigă mai mereu, pregătită să mut munții, uneori nu blândă pe cât aș vrea, tăioasă cu vorba, aș putea ajunge ca ea?
Pe Laura o găsiți toată aici.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
