Ştiu cât m-ai iubit. Ştiu şi cât ţi-a fost de teamă. Aşa sunt oamenii uneori. Le e teamă.
Ţie ţi-a fost teamă, iar eu n-am avut curaj.
– Îmi doresc să te ştiu fericit… pentru anii care ţi-au rămas!
– Îmi doresc să te pot privi cu ochii larg deschişi… pentru anii care mi-au rămas!
Drumuri. Multe drumuri. Asta lasă oamenii în urmă. Toate drumurile pe care au păşit împreună şi toate drumurile pavate mai apoi cu dor.
Te-am iubit cu ochii închişi. De dincolo de pleoape n-ar fi putut să mi te ia nimeni, niciodată.
Să nu ştie nimeni ce răni te dor, nu-i aşa? Nici ce iubeşti, nici cât îţi e de dor. Nici câţi oameni ai căutat în alţi oameni.
Ne uităm acum pe furiş unul în viaţa celuilalt. Cu bucuria revederii şi regretul necurajului.
– Să nu pleci niciodată prea departe! Atât cât eşti, mă bucur să te ştiu acolo.
Ştiu şi cred din toată inima că oamenii care s-au iubit cu totul, chiar dacă au luat-o pe drumuri diferite, nu au plecat cu adevărat niciodată. Mereu va fi un cântec, o stradă, un copac, un parfum, o poezie…
Fugim unii de alţii, ca proştii. Apoi ne căutăm tremurând.
Dar dacă nu ne mai găsim? Dacă „mai târziu” devine „prea târziu”? Dacă în timp ce noi ne minţeam că nu ne pasă, întreaga noastră viaţă a devenit o minciună?
Dacă ţi-aş spune că tot ce am avut vreodată cu adevărat a fost ceea ce ai simţit tu pentru mine, ai zâmbi?
Dacă ţi-aş spune că toate poeziile care au urmat au fost despre tine?
Dacă aş urla atât de tare cum îmi baţi tu în piept, m-ai auzi?
Am curaj! Acum am curaj!
Dar… acum e prea târziu, nu-i aşa?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
