Şi zi aşa. Te-ncearcă o-ndoială pe deasupra ăstorlalte. Ei, las’ că nu stăm să le numărăm, e destul că ne tot chinuim să le spălăm de pe noi. Mă gândeam să ne desfacem niţel azi.
Am tot auzitără, că doară ne-au mai căzut, fie şi prin pleoapa nictitantă, ceva vorbuliţe motivaţionale, că suntem un fel de poloboace-n care se adună de-o viaţă nişte emoţii cam ca nişte umori, prima intrare din dicţionar. Alea bune nu puiesc, ci sunt, aşa, evanescente.
Ia să vedem, pot mai clar? Adică ne umplem de draci, iar ăia dau, din când în când, pe dinafară. Iar emoţiile bune, să nu mă puneţi să le zic „pozitive“, vin, ne-nmoaie niţel şi pleacă, ştergându-şi toate urmele. Paradoxal, pleacă precum o venire în papila dimineţii, cu pantofii-n mâna stângă, pe scări. Las’ că zdrăngăne cheile scăpate.
Aşa. Unde rămăseserăm? A, la adunături şi colcăiri de nervi şi neputinţe. Şi vine picătura aia care umple orice pahar care se respectă, adică fragil şi cu viaţă personală, şi, gata, ne răsfrângem peste margini.
Chiar aşa de simplu să fie? Să fim noi numai nişte delte de Amazon? Sunt dependentă de simplitate, dar aici nu pare să-şi aibă locul. Aluviuni să fie, da’ să le ştim şi noi. Asta fiindcă măsura trădărilor chiar e musai să rămâie o ilustră necunoscută.
Eu nu pot să scot ritmurile din oameni. Nici măcar atunci când fac ei eforturi să se uniformizeze. Nu pot şi basta. Tot le văd mişcările fine, tot la nuanţe mă uit cu fascinaţie, tot din tonuri îi compun sau îi recompun.
Şi-aşa am observat că activul şi pasivul sunt singura nuntă interioară necesară. E, na, sigur că nu vă prostesc, parafrazez numa’ niţel. Astea trăiesc legitim unul cu altul şi vezi bine că-s substantive neutre, nu masculine ori feminine, da’ nu te duce-n LGTB, nu acum.
Unul pare violent, celălalt, flegmatic, dacă nu chiar indolent. Dar hai să le vedem ca pe două faţete distincte ale unei neutralităţi privite numai ca echilibru, nu aşa cum facem îndeobşte, când numim „neutru“ calpul, praful sau insipidul. Neutrul e liniştea venită din existenţa dublului.
Activul şi pasivul suntem noi, în interfeţe contextualizate. Fiindcă, da, nicio surpriză, nimeni şi nimic pe lumea asta nu se desparte de context, nici de micro-, nici de macro-. Şi nu privite alternativ, ci simultan.
Şi, nu, nu vreau deloc să mă lungesc. Ziceam doar să lăsăm maniheismele de 2013, că pot fi păguboase. Mai ţineţi minte expresia aia românească? „O mână o spală pe cealaltă şi amândouă, faţa.“ Şi dacă asta se probează în orice formă de interrelaţionare, cum n-ar fi la fel de posibilă în dragostea pe care-o tot ducem cu noi înşine? A, v-aţi fi aşteptat s-o numesc „luptă“. Nu, şi n-o să-i spun aşa nici data viitoare. Mda, dragoste intestină. Fără versus.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
