Nici nu știu cum ar trebui să înceapă povestea. De fapt, nu știu cum a început istoria noastră…
Ştiu că a început acum șase ani, ca o simplă prietenie în care ne povesteam toate întâmplările bune şi rele din viața noastră. Eu, într-o relație, el, într-o semi-căsnicie.
Timpul a trecut fără să ne dăm seama, cu pauzele aferente momentelor când totul ne mergea bine în relația de acasă și nu aveam dureri să ne spunem.
Ultima noastră pauză? Ultima lui căsătorie, când eu am decis că sigur acum își va găsi liniștea şi fericirea pe care și le dorea atât de tare.
Total fals! Aveam să ne regăsim după doar un an de la căsătorie, acolo unde a început adevărata noastră poveste.
Fericire? Sex? Iubire? Împlinire sufletească? ZERO! De altfel, nu mai existam eu, din nou.
Și iată-ne din nou împreună, undeva prin luna iunie a anului trecut. Așa si așa de apropiați, dar aceiași prieteni de nedespărțit!
Crezând că știu toate durerile, descopăr după o mică vacanță în doi o a treia poveste care se derulase o perioadă în același timp cu mine și cu cea oficială. A fost ca o lovitură în încrederea mea față de el şi, orbită puțin de realitatea pe care eu o creasem, îi aplic o pedeapsă din care a rezultat nici mai mult nici mai puţin decât sesizarea soției!
După furtuna ce a urmat, în mai puțin de două luni, ce au părut extrem de lungi, reluăm relația cu o intensitate de nedescris, o iubire pe care numai oamenii ca noi o pot înțelege! Nopți dormite împreună, zile, promisiuni, ore şi ore la telefon. Dar toate sub privirile vigilente ale soției, care nu ne slăbea o secundă.
Și o ducem pe brațe până de curând, când sub presiunile unei soții disperate, cedează și spune: “E jale de câteva zile, nu mai merge!”.
Unde sunt promisiunile din trecut? Unde sunt vorbele care îmi spuneau că a greșit căsătorindu-se pe grabă din dorința de a nu fi singur? Unde sunt momentele în care nu lăsa nici un bărbat să se apropie de mine? Unde este bărbatul care mă iubea mai mult decât pe el însuși? Se termină şi se termină pentru că nu mai rezistă tensiunii de acasă, la care, ce-i drept, am contribuit și eu puțin.
Surprinzător, chiar și simțindu-mă trădată, nu reușesc să îl urăsc, și speranţa de a-l revedea cândva nu moare!
Citiţi şi Există prietenie între un bărbat şi o femeie
Mi-a cerut o singură explicație din pedeapsa mea: de ce am ales să afle soția? Și de ce am ales să afle de mine, și nu de cea mai bună prietenă a ei? Nici eu nu știu… Pentru că sunt rea? Sau pentru că nu îmi doream să îl știu fericit fără mine? Sau pentru că durerea ei a fost mai mică știind de mine, decât de prietena cu care împărțea paharul cu apă…
Trec zilele și trec foarte greu fără el, dar nu l-aș lua niciodată de acolo de unde îi este locul. Îmi doresc să fie fericit, deși știu că absența mea nu îi va îmbunătăți situația de acasă, iar sufletul lui va fi distrus!
Sper doar să nu regrete că am încheiat așa, este ultima noastră pauză! Pauză de la iubire şi prietenie!
Guest post by Anonimă
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Ai fi flatată sau ofensată dacă ai afla ce face înainte de întâlnirea cu tine?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
