La curs era foarte absentă sau tristă. Sau ambele. A doua zi trebuia să fie operată de tiroidă. ÎI era frică ṣi, pe deasupra, fiind străină, o refugiată, o solicitantă de azil, nu avea pe nimeni care să îi tempereze temerile. „Ce ai?”am întrebat-o. „N-am pe nimeni care să mă ṭină de mână după ce voi deschide ochii, după operaṭie”. M-am dus la spital să o văd. Era slăbită, nu putea vorbi, i-am luat mâna: „Vezi? Tot se găseṣte cineva care să te ṭină de mână.” Am stat aṣa vreun sfert de ceas, tăcute. Apoi i-am turuit tot ce-mi trecea prin minte: ce năzbâtii a mai făcut Godfroid, cât am râs de Yvette, ce discuṭii aprinse au fost pe tema religiilor, ce privire tâmpă are recepṭionista spitalului, cum, zăpăcită, am luat scările de urgenṭă în loc să folosesc liftul până la etajul 5… Se uita la mine, strângându-ṣi toată puterea într-un zâmbet obosit.
Ne-am revăzut după câteva zile. Purta o eṣarfă la gât. Mi-a spus că are cancer tiroidian. Şi că nu poate povesti asta nimănui în cercul ei de africani de la centrul Crucii Roṣii, unde era cazată, pentru că ar ocoli-o. Mi s-a uscat gura. Mi-au secat gândurile. N-am găsit să-i spun decât vreo două vorbe neghioabe de care apoi m-am ruṣinat…
E una din cursantele mele. E frumoasă în stilul matroanelor africane: cu o piele de abanos strălucitoare, dinṭi laṭi foarte albi, puṭin greoaie la trup, în ciuda tinereṭii, ṣi-un mers domol ṣi uṣor legănat. Dar ochii îi sunt vii, luminiṭe în tenebrele gândurilor, expresie a unor trăiri lăuntrice intense ṣi a unor suferinṭe sedimentate în ultimii ani cumpliṭi din viaṭa ei. Ei singuri au anunṭat dezvăluirile zguduitoare ce au urmat, avalanṣa de suferinṭă exhibată care m-a paralizat, ṭintuindu-mă pe scaun, fără să îndraznesc să mă miṣc, să pun întrebări, să respir.
Vine dintr-un oraṣel din Camerun. Pe când avea 12 ani a descoperit că este atrasă de fete. Le vedea miṣcările ondulate, sânii fermi ṣi o dorinṭă fierbinte punea stăpânire pe ea. Le iubea prezenṭa altfel decât ca prietene; îi plăcea apropierea lor fizică. La 18 ani, în liceu, a avut o relaṭie intimă cu o colegă. V. avea o alură de băiat, juca fotbal. După un meci, P. ṣi V. au rămas pe stadion ṣi încet-încet apropierea lor s-a transformat într-o vâlvătaie pe care nu au mai putut-o opri. Au fost suprinse iubindu-se de o mătuṣă de-a lui P. În Camerun, a fi homosexual e un delict, o ruṣine de moarte peste care nu se poate trece. Aṣa se face că mătuṣa lui P. a anunṭat poliṭia. „Până să vină autorităṭile să constate delictul, poṭi fi mort.” îmi spune P. Într-adevăr, până a ajuns poliṭia, P. a fost deja supusă oprobriului: dezbrăcată în piaṭa oraṣului, în prezenṭa copiilor, a bătrânilor, a femeilor ṣi bărbaṭilor care o huiduiau din plămâni, i s-a introdus boia de ardei în vagin, au bătut-o cu picioarele ṣi cu bâtele până au trasformat-o într-o bucată de carne care doar ce mai sufla. Apoi i-au scrijelit spinarea cu o lamă ca să-i stoarcă mărturisirea că e lesbiană. Noroc că a venit poliṭia. Aṣa a scăpat de banda de cauciuc – urma să i se dea foc după ce o băgau într-o anvelopă. Pseudonoroc, căci în închisoare, unde a fost ṭinută legată de mâini ṣi de picioare, după interogatoriul formal, au ciomăgit-o din nou, apoi au viloat-o bestial pe rând, toṭi gardienii timp de trei zile. P. a avut tăria să nu-ṣi recunoască orientarea sexuală. „Dacă mărturiseam era mai grav, mă omorau cu consimṭământul tatălui meu, căci între timp mătuṣa mea l-a pus la curent pe tata de cele întâmplate. Şansa mea a fost că tata nu a crezut ce i-au povestit. Dar pentru a demonstra lumii că nu sunt lesbiană mi-a cerut să fac un copil. Aṣa am început o relaṭie cu un băiat – de ochii lumii. Am făcut ṣi copilul. Pentru că tatăl copilului meu este musulman, iar eu creṣtină, părinṭii noṣtri s-au împotrivit căsătoriei, ceea ce m-a salvat; însă copilul nu este recunoscut de tată. Am părăsit oraṣul din nou ṣi m-am angajat ca guvernantă în casa unui om de afaceri, din Yaoundé. Într-o capitală e mai multă anonimitate, mi se va pierde urma ṣi trecutul, am gândit. Îmi era bine, în casă totul era pe mâna mea, începusem să mă liniṣtesc, să îmi recapăt echilibrul ṣi forṭa de a merge mai departe. Vedeam fete frumoase, dar reuṣeam să mă abṭin, pentru că ṣtiam că, dacă istoria mea va fi descoperită, voi fi din nou dusă la închisoare. Până când soṭia patronului meu, o femeie spre 40 de ani, a pus ochii pe mine. Îmi făcea mereu cadouri, era foarte drăguṭă în ceea ce mă privea. Într-o zi, a venit la mine cu un un set de lenjerie intimă, foarte sexy ṣi m-a pus să-l probez în prezenṭa ei, m-a pipăit, mi-a măsurat sânii, zicându-mi că fetele între ele nu trebuie să se jeneze, că relaṭiile dintre ele nu sunt riscante pentru că nu au consecinṭe – nici măcar de prezervativ nu e nevoie, glumea ea. Mi-am dat seama că era bisexuală ṣi că o interesam. M-am abṭinut cât am putut, conṣtientă că puteam să-mi pierd locul de muncă ṣi că aṣ da din nou de probleme. Nevasta patronului devenea însă din ce în ce mai insistentă. Aṣa au trecut vreo cinci luni, în care plecam deseori împreună în minivacanṭe, fără ca cineva să aibă vreo bănuială. Apoi, cum era Champions League, mi-a cumpărat un televizor mic ṣi ne-am uitat la meciuri împreună, în camera mea. Într-una din seri, inevitabilul s-a produs: am fost surprinse sărutându-ne pasional de un gardian al proprietăṭii. A urmat un scandal monstru: ṣeful meu a fost înṣtiinṭat, a venit ṣi ne-a găsit pe amândouă în pat, dezbrăcate. Pe mine m-a tăvălit pe jos cu lovituri de picioare, apoi a chemat poliṭia. Au urmat interogatorii nesfârṣite în care, epuizată, aproape că mi-am dat în vileag orientarea sexuală. Din nou am fost violată, ṭinută nemâncată zile în ṣir, bătută până când mi-am pierdut cunoṣtinṭa. Aṣa am ajuns la spital. Tatăl meu nu a vrut să mă vadă; a declarat poliṭiei că poate să mă omoare, căci eu nu mai sunt fiica lui. Unei asistente din spital i s-a făcut milă de mine. Cu ajutorul unei prietene bune mi-a aranjat fuga din ṭară. Prietena mea are acum grijă de copilul meu. Tot ea mi-a împrumutat bani ca să pot fugi. Am fugit prin Tunisia, spre Italia. Mi s-au terminat banii ṣi am fost forṭată de călăuza care ne însoṭea să mă prostituez într-o maison close.”
A tăcut după vreo două ore în care a vorbit de ca ṣi cum aṣtepta demult să vorbească. Sfârṣită. Cu ochii în lacrimi. Iar eu, neputincioasă, ca un copil bolnav, lipsit de putere, m-am întrebat: a obosit din cauza cancerului? Sau o fi obosită din cauza existenṭei ei de refugiat? Sau din cauza durerilor adunate în urma atâtor persecutări inumane? Sau e de vină discriminarea pe care o fi simṭind-o vis-à-vis de culoarea ei? Oare cât de grea trebuie să fie crucea pe care o făptură o poartă până să cadă definitiv? Mi se părea că văzusem un film cu un destin impresionant prin tragicul său insuportabil …
În Camerun, homosexualitatea este pedepsită prin lege – articolul 347 bis din Codul Penal.
Homosexualii, lesbienele, travestiṭii sunt torturaṭi ṣi asasinaṭi. Li se smulge limba, li se smulg membrele, li se scot ochii, sunt jupuiṭi de vii, arṣi, pierd totul, dacă mărturisesc că sunt gay – familie, loc de muncă… Sunt mulṭi africani creṣtini sau musulmani care iau drumul exilului după torturi de neimaginat ṣi ameninṭări cu moartea.
În lupta împotriva homofobiei au murit mulṭi. Dar există încă voci care se ridică împotriva neomenescului, a brutalităṭii ṣi torturii, a legii oarbe. Una din aceste voci este avocata Alice Nkom, care a înfiinṭat organizaṭia Adefho. Militează pentru drepturile omului ṣi împortiva homofobiei, drept pentru care a primit premiul Drepturilor Omului, în Germania, în 2013. (Paris Match)
Nicio împrejurare excepṭională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau de ameninṭări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepṭie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.
Ordinul unui superior sau al unei autorităṭi publice nu poate fi invocat pentru a justifica tortura.
(Articolul 2 din Convenṭia împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, NAŢIUNILE UNITE – Drepturile Omului )
Mă gândesc mereu la destinul lui P. Încerc să-mi imaginez că i-aṣ trăi viaṭa. Ce mi-aṣ dori? Probabil înṭelegere ṣi compasiune, un dram de omenie. Gândesc de asemenea că, dincolo de lege stau puterea ṣi voinṭa omului de a rămâne om, rămâne esenṭa pură a omenescului: raṭiunea. Holocaustul este cea mai puternică mărturie a greṣelilor făcute de omenire. Din fericire, de-a lungul istoriei, oamenii au ajutat oameni: au existat primari care au ignorat ordine venite de la guverne aflate sub puterea Führer-ului, au existat oameni de rând inimoṣi care s-au opus lozincii cu logică strâmbă care incrimina evreii, ṭiganii, handicapaṭii, homosexualii -„Ei sau noi” – adăpostindu-i, ascunzându-i ṣi hrănindu-i. Europa este ferită în zilele noastre de abuzuri extreme. Sunt părṭi ale lumii însă în care sentimentele umane, raṭiunea submerg tradiṭiilor, obiceiurilor, credinṭelor duse până la un absolut nimicitor. Aṣa cum e în Camerun. Există ṣi acolo voci care condamnă omuciderea celor care nu sunt făcuṭi să funcṭioneze ca în cuplul Adam ṣi Eva, însă marea parte a populaṭiei legitimează bestia din ea, sprijinindu-se pe lege ṣi religie. Uităm uṣor că noi toṭi suntem creaturile lui Dumnezeu, că albii ṣi negrii, homosexualii, lesbienele, bolnavii, credincioṣii sau ateii, bunii sau răii suntem opera unuia ṣi aceluiaṣi Creator, dacă e să vorbim în spiritul teoriei creaṭioniste.
Dar ce loc ocupă moralitatea? Care este rolul ei? În 1971 avea loc Stanford Prison Experiment sau experimentul Zimbardo care poartă numele psihologului american Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford, California. Pentru acest experiment au fost selectate un număr egal de persoane care au jucat rolurile a două tabere: gardieni ṣi prizonieri. Gardienii ṣi-au luat rolurile în foarte mare serios, inventând torturi din ce în ce mai sofisticate pentru prizonieri; prizonierii s-au supus torturilor, ca niṣte numere ce deveniseră în închisoarea artificială. Experimentul a durat doar ṣase zile ṣi a fost oprit datorită violenṭelor de nedescris care au avut loc. S-a demonstrat prin intermediul acestuia faptul că persoane sănătoase mintal pot deveni deosebit de agresive în medii care favorizează acest lucru ṣi că anonimitatea ṣi dezindividualizarea asigură ascultarea oarbă a ordinelor. Moralitatea a fost complet abandonată. Din cele cca cincizeci de persoane care au participat la experiment, doar una singură s-a îndoit de moralitatea acestuia – cea care avea să devină nevasta lui Zimbardo.
Am vorbit de lege, reigie ṣi moralitate tocmai pentru a putea privi homosexualitatea din mai multe puncte de vedere ṣi pentru a face să se înṭeleagă că nenorocirile ce au loc în alte colṭuri ale lumii, se pot întâmpla oriunde unde principiile de bază ale democraṭiei – toleranṭa ṣi respectul – sunt ignorate complet. În societatea românească creṣte îngrijorarea pentru familie. Homosexualii sunt arătaṭi cu degetul, îmbrânciṭi spre marginea societăṭii, percepuṭi ca o ameninṭare la adresa familiei tradiṭionale. Veṭi gândi poate că nu există nicio legătură între ceea ce se petrece în ṭări precum Camerun ṣi România, că homosexualii sunt toleraṭi la noi ṣi doar căsătoria dintre aceṣtia e nedorită. Întrebarea se pune însă de ce ne preocupă atât de mult această pseudoproblemă, când România se confruntă cu probleme cu adevărat grave: corupṭie, hoṭie la mai toate nivelurile, probleme economice, probleme în sistemele de sănătate, învăṭământ? De ce atâta încrâncenare în a ne dovedi superioritatea creṣtin-orotdoxă? Ṣi în ce constă superioritatea aceasta când, de fapt, nu putem fi toleranṭi, când suntem lipsiṭi de respectul diferenṭelor dintre noi?
(Povestea lui P. este reală.)
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un mesaj de la Catherine, Prințesa de Wales
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
