Filmulețe motivaționale sunt acum peste tot. Nu poți să dai două click-uri, că îți apare cel puțin una din întrebările: Cine ești tu cu adevărat, când nimeni nu te privește? Poți sta singur în casă fără să îți fie frică să ai o conversație cu tine? Știi că vrei să fii fericit, însă ai descoperit ce te face așa? Știi cu adevărat cine ești, cât valorezi și cât ești de important? Ți-ai închipui vreodată cum ar fi fost viață celor din jur dacă tu nu ai fi existat, exact ca în „A Wonderful life”? Toate sună a clișee, însă de întrebările astea, sau, mai exact, de răspunsul la ele mi-a fost întotdeauna frică. Până când…
O zi normală de vineri la birou, la fel de lungă ca restul zilelor de vineri, în care mă gândesc că trebuie să iau trenul care să mă aducă acasă în București. Acolo, mă așteaptă fotoliul de lângă geam, căluțul de lemn pe care îmi întind picioarele și un teanc mare de cărți care să mă facă să evadez și să visez. Urmată de un weekend întreg petrecut în compania celor mai buni trei prieteni: o carte, laptopul și telefonul.
În gară este o aglomerație mare la casa de bilete, de parcă toată lumea s-a hotărât brusc să meargă undeva cu trenul fix azi. Noroc că există automate unde lumea nu se înghesuie (la propriu, erau 15 oameni la coadă și nimeni la automate, nu o să înțeleg niciodată de ce), iau biletul și fug la tren.
În fața mea, doi băieți care vorbeau întruna în altă limbă, în stânga o femeie cu un cățel mic și una cu un bagaj mare se certau între ele din cauza cățelului și a bagajului, în tren nici urmă de aer condiționat. Deja începeam să regret că am ales să mă întorc în acea seară la București.
Cireașa de pe tort, nu mai aveam baterie la telefon. Îmi dreg vocea, îmi pregătesc cel mai bun accent englezesc și le cer tipilor din față un încărcător. Nu aveau unul, însă am început cu o discuție despre iPhone și am ajuns să aflu că limba aceea necunoscută era, de fapt, franceză (în apărarea mea, accentul canadian o făcea greu de înțeles), că sunt în vizită prin Europa și că nu prea știu ce se mănâncă/bea/vizitează în această țară.
Nu sunt promotorul numărul unul al României, însă când doi băieți dintr-un colț de lume care pare din cu totul alt univers îți vizitează țărișoara încerci să le explici cât mai bine ce vin și palincă să bea, unde se mănâncă cele mai bune sarmale și că trebuie să încerce neapărat micii.
După aproape trei ore de discuții în tren, mă ofer să le fiu ghid în oraș, numai după ce mi-au confirmat că nu sunt violatori și criminali în serie. Pe de altă parte, nici violatorii și nici criminalii în serie nu îți confirmă asta, însă câteodată e bine să mai mergi și pe instinct. Da, acel instinct de femeie pe care dai vina când faci lucruri iresponsabile și inexplicabile. Așa a început un weekend cum nu am mai avut din facultate, despre care nici nu mi-am dat seama cât mi-a lipsit, cu plimbat din bar în bar, băut shot cake în Centru Vechi, dansat în Kulturhaus și mâncat shaorma de după la Dristor.
O adevărată aventură care părea scoasă din cărțile pe care le-am citit cu atâta drag, iar faptul că știam că ea oricum se va termina curând i-a sporit farmecul.
Ce au aflat ei după o săptămână?
Că în România ospătarii nu zâmbesc străinilor, că fetele poartă papuci cu blană și totuși primăria nu le dă bani pentru că mătură trotuarul cu ei, că aici totul este scump, deși salariile sunt mici, că e ciudat să îți ceri tu scuze când cineva intră în tine sau că mașinile de spălat vase și uscătătoriile de rufe nu sunt așa comune ca la ei.
Ce am aflat eu ?
Că e bine să renunți la tot ce te ține în loc și că poți să faci ceva ce nu ai mai făcut niciodată și nici nu credeai că vei face. Că nu contează câți ani ai, ci contează ce vrei să faci. Că, deși te apropii de 30 de ani, poți da restart și să o iei de la capăt. Că poți să îți iei rucsacul în spate și să pleci prin Europa, poți să îți petreci și altfel nopțile decât stând în fața televizorului într-o vineri seară, că vinul e mai bun în oraș, când ai lângă tine oameni faini, că e ok să nu planifici totul și să fii spontan.
A fost nevoie ca un băiat dintr-o altă țară să îmi spună în franceză că sunt frumoasă, ca să mă pot uita altfel în oglindă. A fost nevoie să le prezint orașul, ca să îmi dau seama că avem atâtea locuri interesante pe care le trecem cu vederea în fiecare zi, în graba noastră spre muncă. A fost nevoie să văd că îți poți face prieteni oricând, ca să nu mă mai simt atât de singură. A fost nevoie ca doi băieți din Quebec să îmi deschidă ochii și să mă facă să văd că viața mea este ok și că doar eu o pot face minunată.
Și acum, după ce ei sunt deja în Bulgaria, eu mă gândesc în ce club să îmi duc prietenii sâmbătă și cum să ajung în Polonia, unde am auzit că e foarte ieftin. Eu zic că e un început bun…
Guest post by Alexandra Onea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Are dr. David Sinclair dreptate în ce susține legat de îmbătrânire?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
