Am mers cu trenul toată noaptea. Marfarele zdrăngăneau bătrânește, iar gara îmi părea o hidră gata să mă înghită. Am ajuns la Violina după miezul nopții. În hol, mă aștepta o fiară albă, cu părul cârlionțat, cu ochi atât de pătrunzători, încât mă treceau fiori pe șira spinării. Mrrrr, miau, mrrr, se furișa printre picioarele Violinei.
Am așezat costumul negru pe fotoliul îmbrăcat în catifea. Părul de pisică mi se insinua în creier, voiam ca noaptea să devină un ac, dimineața părea o văduvă năstrușnică. Dimineața nu mai voia să vină. Pe hol, am zărit, în zori, fiara cîrlionțată cocoțată pe pervazul unei ferestre. Mustățile i se mișcau ca și cum ar fi vorbit. Hmmmm. Am plecat năucă și, până la gară, mi-am tot cules părul de pisică, hotărâtă să nu mai merg în veci la Violina.
Leon mi-a adus pisoiul într-o sâmbătă.”Vin luni după el!”. Vietatea era exact cât cana de cafea. Ochii erau atât de limpezi și duioși, blănița murdară, urechile pregătite parcă de o luptă interioară, pe care ar fi trebuit s-o ducă altcineva. Așa, deci…
Au trecut trei ani, Leon nu s-a mai întors, pisicul a desenat cercuri și pătrate, s-a cățărat pe uși, pe lampadare și dulapuri, a căpătat o frumusețe orbitoare și, cu gheruțele fine, mi-a desfăcut inima în bucăți. Inima mea zăcea pe covoare, pe podea, înfășurată în păr maiestuos de pisică. Uneori, se cocoța pe la ferestre și mișca mustățile. Puteam să jur că vorbește. Jos, jos, se zărea parcă o umbră cârlionțată.
Antonia a sosit într-o zi de vară. Nu prea așteptam musafiri, dar Antonia a spus că vine doar pentru trei zile. A stat doar o zi, bombănind mereu că e haos mare în casa mea, că lighioana asta tărcată a umplut-o de păr. E imposibil de trăit, chiar jenant. A trântit ușa fără bun-rămas. Pisicul a șezut ore bune privind strada, mișcându-și mustățile.
Trei luni nu am mai vorbit cu buna mea prietenă, Antonia. Aseară, m-a sunat ca și cum nimic nu s-ar fi întămplat. Am auzit un miau prelung pe fundal. „A venit o șmecheră mică, miorlăitoare. De o lună, stă la mine!”, mi-a spus. Am râs. Pisicul meu și-a mișcat coada, ca și cum ar fi completat: „Vezi? La ce vă ajută orgoliul?”
Am revăzut fiara cârlionțată a Violinei agățată de fereastră, am revăzut mustățile pisicului meu dansând vesel, seară de seară, în bătaia vîntului.
Pisicile își trimit mesaje, au o adevărată rețea de spionaj, află cine trebuie pedepsit cu multă iubire și se infiltrează acolo, ținta poate fi la mii de kilometri. Oricum, cel ales va fi găsit chiar dacă stă ascuns în munți, inima lui va fi scoasă, iremediabil, cu gheruțele.
Asta făcea lighioana albă a Violinei! Trimitea mesaje, mă descria în cele mai ciudate imagini. Așa a făcut zi de zi pisicul meu, decorând lampadarul. Cotoiul din stradă a primit informații despre Antonia. Organizația secretă a pisicilor stăpînește lumea. Scriu aceste rânduri în timp ce îmi adun inima de pe covoare, dar inima cade mereu și pisoiul o strânge ghem. Când ai rostit formula „păr de pisică”, ești pierdut. Mai devreme sau mai târziu. Mii de romane despre lupta interioară au fost scrise cu gheruțele, tocite de furia unor mustăți magice, maestre în arta spionajului. Mrrrr, miau, mrrrrr.
Toate articolele Mălinei, aici.
Pe Mălina o găsiţi aici şi aici
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
