Bucuria e bucurie! Nu e nici mică, nici mare! Bucuria pur şi simplu e BUCURIE! Cât de mult, cât de intens, din ce motive şi cât de des o trăim … astea sunt alte discuţii!
Ieri am trăit o BUCURIE! Una care m-a întors la scris şi m-a făcut să vreau să o şoptesc mai departe. Nu cu poze pe Facebook, nici cu check in. E prea BUCURIE ca să îi aloc atât de puţin din viaţa mea! Aşa că m-am decis să o întind în câteva rânduri, ca să o trăiesc mai mult.
După îndelungi chibzuieli, am decis să-mi fac un consult oftalmologic, că prea enervant devenise să nu mai pot citi. Am ales un medic bun şi mi-am făcut o programare. Nimic senzaţional! Asta e viaţă curată, trasă la indigo după viaţa fiecăruia din noi! Mi-am rânduit toate acasă să pot pleca în linişte şi mi-am anunţat copiii că ies în târg să-mi caut „ochelari de bunică”. Încă mai fac astfel de anunţuri, precum capra cu trei iezi, de parcă îmi cer permisiunea de la ei să o apuc pe drumurile mele!
De obicei îmi răspunde doar ecoul sau, cel mult, apare un cap ciufulit doar pentru a constata că nu e o glumă. Dar ieri a fost diferit! A venit Mihai – iedul cel mare, acum major – să mă întrebe unde merg exact. I-am explicat ce şi cum şi l-am întrebat într-o doară: „Vii şi tu?”. Într-o fracţiune de secundă a şi venit răspunsul ferm şi apăsat, de parcă era un jurământ de credinţă: „Da! Vin! Aşa cum ai fost de atâtea ori cu mine, vreau să vin şi eu cu tine, când mergi la medic!”. Şi m-a lăsat în uluirea mea ca să se pregătească de drum.
Dragilor, parcă nu am fost pregătită pentru această BUCURIE. Citisem în cărţi, văzusem în filme, auzisem în relatările altor oameni despre copilul care-şi însoţeşte părintele la medic, dar nicio sursă nu-ţi explică BUCURIA pe care o trăieşte efectiv părintele atunci când este însoţit de copil! În cazul meu a fost ceva banal, un consult aproape fulger, pentru că prea toate au fost clare şi normale… la vârsta mea! E ceva ce aş fi rezolvat singură fără probleme! Dar am ales BUCURIA! Am ales să merg cu el pe jos, ca să ne bucurăm împreună de acelaşi pas, aceeaşi cadenţă, de acelaşi orizont frumos al Iaşului de la apusul verii. Şi am pălăvrăgit, şi am râs, şi ne-am umplut de BUCURIA de a fi împreună… Şi a stat lângă mine în sala de aşteptare până când numai l-am văzut că sare în sus ca un resort doar pentru a ceda locul altei persoane. Politicos şi zâmbitor a rămas în picioare, nu cu ochii în telefon, nici ascultând muzică, ci cătând spre mine şi vorbindu-mi din priviri. Iar, când am ieşit, Mihai tot acolo stătea, privind spre uşa de pe care urma să apar eu, ca un soldat de strajă la cel mai sacru loc de pe Pământ.
Vă spun acum cu mâna pe inimă: o astfel de BUCURIE nu poate fi măruntă! Nu poate fi definită de cuvinte omeneşti. Ea poate fi doar trăită şi atât.
Acum înţelegeţi de ce zâmbesc mereu?
Pe Adriana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
