Nu e totul o poveste. E mai mult o prelungire spre agonie, simulată cu sârguință de extazul tău morcovit, creat, desigur, din nimic pentru a produce emoție. Nu-ți iese o poveste reușită din mixul astă minimalist, ca să mă exprim eufemistic. În viață, “PR din burtă” se traduce prin „burta goală”.
Ești oricum avid după epic, să mai fii și famelic după ceva ce nu poți avea e deja prea mult. Ai grijă când mimezi fericirea, pentru că nu există limită, îndestulare în nefericirea ce izvorăște din prea puținul tău. Așa ești tu, acceptă că ești prea puțin pentru o poveste adevărată.
Dacă nu ai o fericire, o inventezi
Mimarea actului de a fi fericit, pentru că ceilalți sunt dovada vie că trăiesc fericirea prin poze pline de un zâmbet și epic țipător, deloc molipsitor în esență, te face și mai nefericit. Vrei o poveste cu tot dinadinsul, pentru că ceilalți au deja una pe care o afişează fără rușine pe rețelele sociale, ce-ți stârnesc concurența de origine animală prin care vrei să demonstrezi că nu ești cu nimic mai prejos. Dacă nu ai o fericire, o inventezi. Pozele tale de pe Facebook doar nu mint, te evidențiază pentru ceea ce ești. Un animal simplu ce caută o poveste, așa cum un măgar se pregătește în junglă să fie prădător și ajunge să flirteze eclatant cu maimuțe.
Nu te speria de un selfie, el te poate deconecta de la nimicul care ți-a suprimat și acaparat ființa, alterând-o și împingând-o pe marginea unei prăpăstii numită singurătate.
Deși te scalzi în cercuri înalte (zici tu!) și faci poze cu bășici de persoane zeificate în stil pretențios și reverențios de tine, ești complet singur și mai ales consistent de conștient de propria micime sufletească. Adică, m-aș bucura să fii așa și să existe o cale să intri pe calea cea bună, evitând cât se poate leacul exclusiv prin lumânare.
Pentru tine viața e o carcasă murdară în care tu trebuie să strălucești
Aceasta este o poveste supărătoare și anostă pentru tine, dar amuzantă pentru mine, căci îți știu secretul. Nu ai mai zâmbit natural de când mama ta ți-a cumpărat jucăria preferată în generală. Pentru tine viața e o carcasă murdară în care tu trebuie să strălucești. Acum ai ciurucuri care îți amintesc constant că nu ai nevoie de ele, inclusiv de oamenii de care te-ai înconjurat și din cauza cărora îţi vine să verși tot epicul acumulat în tine. Credul, devotat crezului tâmp că poți trișa viața, cum crezi tu că îi poți devuala epicul vieții fără a plăti un preț într-o luptă cinstită?
Am cunoscut zilele trecute un om ce semăna cu o carcasă. Asta în cel mai bun caz. Nu era nimic strălucitor la el, în afară de stringența kitsch multicoloră cu care își branduise atent viața, spre a deveni măcar deliciul de dezbatere răuvoitoare al apropiaților, dacă nu al sexului celălalt, sensibilizat în mod firește de povestea din spatele acestei carcase ce mirosea a ambalaj. Mi-a povestit fără să clipească, ca un papagal bine retușat dintr-un decor simplist și ieftin al unui mare actor, ce-l folosește cu iscusință precum un prezervativ puhav pentru replici și întrebări retorice. Voia un biscuit, bineînțeles, de la mine. Și l-a luat singur.
M-a abordat cu cel mai familial ton posibil (nici nu mai știam cum îl cheamă!) întrupând prietenia pierdută și regăsită, într-o concordie pliată pe nevoile și cerințele juvenile ale amândurora (începuse să pompeze deja o poveste care nu avea sânge în instalație, ci cafea de la Starbucks). M-a întrebat ce fac, cu intenția clară să povestesc cât mai puțin, dându-i ocazia să se dezlănțuie verbal, să se năpustească famelic spre mine cu tona de povești bine puse la sertar pentru o ocazie ca asta. Am scăpat după un supliciu necinstit, plecând cu sentimentul unui viol auditiv și mai ales olfactiv. Mirosea a rugină.
Ajuns acasă după episodul de epic, fredonam în gând ideea unui rebus pentru a opri activitatea cerebrală, pentru a paraliza cumva supliciul ce-mi antrena ființa în mod dezgustător. Rebusul cred că a fost inventat pentru terapie. E un medicament ieftin, fără urmări intelectuale grave.
Mă uit pe telefon înainte, cu un gest reflex, pentru a verifica ştirile și pentru a spiona fericirea confecționată a altora, când dau de următorul text din partea prietenului meu, prea binevoitor din nimic: ”Old friends are the best way to validate our own values. Prieteniile vechi ne confirmă valoarea. Omul e ca un vin vechi, ce se valorizează în timp. Asta mi-a spus azi un prieten vechi #oldfriends #friendshipneverdies #lovefriends #prieteniitimpliber #confirmarevaloriproprii #zenconfident”.
Dacă așa au ajuns papagalii, prefer să fiu un guguștiuc. E mai multă poezie în rebus decât într-un papagal.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
