“Acasă” este al doilea cuvânt pe care îl înveți după “mama”.
Acasă este locul unde nu ți-e dor. Acasă este locul care se transformă din timpul cu restul în timpul tău. Acasă este locul unde mergi la baie fără antibacterian și stai pe colac. Acasă este locul unde găsești șamponul tău preferat pe prima etajeră, crema de păr, cana preferată, șosetele lui călduroase. Acasă este locul unde uneori miroase a plăcintă cu mere cu scorțișoară. Acasă este un măr cumpărat de la tanti Maria, din piața din colț. Acasă înseamnă să știi cât timp faci până la birou în orice zi. Acasă este o carte prăfuită pe noptieră, o vorbă de la un prieten bun, un râset al unui prieten nebun, un mesaj cald, o amintire cu muzică bună. Acasă este umărul lui stâng. Acasă este mirosul muntelui din Piatra Craiului.
Acasă este o simțire, iar simțirea persistă dacă există cu adevărat, nu dacă este rezultatul unei obișnuințe sau dacă se naște din disperarea pentru a crea familiaritate.
Acasă ești tu pentru tine. Acasă sunt eu pentru mine…
Mi-a luat multă vreme să îmi dau seama cu adevărat ce înseamnă acasă.
Până nu demult, căutam himere, mă legăm cu încăpățânare de oameni, de apartamente, de bunuri, de proiecții pe care mi le clădeam din disperarea de a clădi un acasă definit vag de un dicționar pentru gimnaziu, din disperarea de a aparține unui loc.
Până nu demult, credeam că acesta este rostul nostru în viață: să construim un loc unde șosetele au reguli, să avem chitanțe și acte de proprietate pentru toate simțirile de mai sus. Căci altfel nu suntem. Sau nu suntem cum trebuie.
Acum însă nu mai cred asta. Acum pot adormi ușor în cearșafuri pe care nu le-am spălat eu, într-un hotel de unde nu știu să ajung în gară. Pot dormi într-un loc unde nu știu unde se țin peria de pantofi și tigaia de clătite.
Pentru că acum știu că acasă este locul din capul meu unde știu cum să îmi întrețin drăcușorii din dos și piticii din cap.
Mă aflam acum câțiva ani, într-un moment foarte dificil al vieții în care îmi pierdeam orice noțiune a conceptului de acasă și, printre altele, fugisem de tot și departe. Eram într-un taxi de la aeroport către un hotel, undeva în Ho Chi Minh, în Vietnam. Șoferul s-a oprit şi mi-a spus într-o vietnameză clară ceva ce oricum nu înțelegeam. M-a încurajat să ies din mașină. Mi-a arătat o șosea îngustă ce dădea în dreapta și a plecat. Era aproape de miezul nopții, iar iluminatul stradal nu tocmai bun. M-am uitat în spatele meu, era o piață pustie. Doar doi bărbați și o femeie strângeau niște legume dubioase într-o ladă murdară. În față un zid și un drum pustiu, în stânga întuneric, în dreapta străduța spre care gesticulase șoferul şi pe care tocmai ce apăruse un câine interesat de un șuvoi ce se prelingea din piață. Am rămas pe loc. Mi-am analizat emoțiile, iar frica nu era printre ele. Am reanalizat, gândindu-mă că nu îmi era frică din inconștiență. Însă nu. Nu îmi era frică pentru că eram cu mine. Știam puțin despre siguranța din orașul în care mă aflam, aveam în rucsac o hartă printată, dar mai ales știam că eu eram cu mine. Și mi-am dat seama că atâta timp cât îmi înțeleg gândurile sunt acasă.
Citiţi şi Şi am plecat
Acasă înseamnă să am calm printre gânduri, să îmi asum alegerile, să știu permanent că eu sunt mereu alături de mine indiferent dacă mai este tigaia de clătite în al doilea sertar de lângă cuptor sau nu.
Mi-a luat ceva să înțeleg că proprietățile sunt efemere, că totul are termen de valabilitate. Apa îmbuteliată, pământul de flori, unele prietenii, un gând. Iar noi trebuie să trăim împăcați cu această efemeritate a tuturor și a noastră. Nu să ne păcălim, legându-ne de o colecție de pantofi, de posesia unui telefon cu aplicație care să ne amintească să bem apă.
Mi-a luat ceva să înțeleg că verbul “a fi” trebuie să guverneze verbul “a avea”. Noi ne definim prin existență, nu prin proprietăți. Știu că multe dintre acestea sunt consecințele comunismului și urmele capitalismul, însă noi, ca indivizi, trebuie să înțelegem că suntem mai mult decât valoarea fardurilor și a genților noastre, decât puterea motorului posedat, decât metrii pătrați deținuți la 1 kilometru de metrou, decât numărul de followeri de pe Instagram. Și nu suntem niciodată proprietatea nimănui, ci poate timpul cuiva. Nu suntem un bun, suntem o emoție și avem doar o viață să învățăm să ne înțelegem pe noi înșine într-un acasă care există în noi.
Pe Angela o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
