Nu o spun eu, o spun psihologii: dragostea durează câteva luni, apoi, lucrul care ține în viață afectivitatea se numește „iubire”. Da, foarte mulți le confundă, noi, „ceilalți”, știm că dragostea e un fenomen mai mult chimic, (același pentru toate mamiferele care se reproduc prin împerechere), pe când iubirea… este o formă de viață. Este ceea ce dai, din conștiință, cuiva pe care ai ales să-l iubești. Cu dragostea, nu te prea joci, te-a lovit și gata. Pe măsură ce ne maturizăm, învățăm să o inhibăm, dar învățăm totodată și ce înseamnă iubirea. Cu julituri, cu vânătăi, cine are inimă învață. Cu cât ești mai evoluat spiritual, cu atât simți iubirea mai profund, mai acut. Nu am de ce să pierd timpul vorbind despre aceia care trăiesc la baza piramidei lui Maslow, am să scriu pentru aceia care știu despre ce vorbesc, pur și simplu.
Totuși, astăzi observ cu mâhnire că din ce în ce mai multe cupluri de vârsta mea se despart. Cei de peste 40 de ani. Pe la restaurante și saloane de nunți, sunt din ce în ce mai puține evenimente, din ce în ce mai puțini oameni aleg să se căsătorească, ce se întâmplă? Eu cred că, odată cu internetul, a crescut accesul la informație și polii de influență ai educației primordiale s-au mutat în afara familiei. Ce ar fi putut să mă învețe pe mine, despre iubire, părinții mei? Iubirea, am învățat-o din „Accidentul”, „Romanul adolescentului miop”, Alexandre Dumas etc. Ai mei veneau de la muncă stresați, obosiți, nu îmi amintesc să fi văzut… iubire. Era numai o dependență emoțională, în care trăiesc, confundând-o cu „iubirea”, foarte mulți oameni, din jurul nostru. A apărut un curent modernist care blamează monogamia și ni se dau exemple din regnul animal (și din alte religii) în care un mascul are mai multe femele. Până la urmă, oare, religia ne învață să ignorăm instinctul (da, și bine face) și să facem trecerea de la dragoste la… dependența emoțională, învățându-ne forțat, o „iubire”, în care nu mai credem? Știu, e discutabil! Pentru că mariajul implică un set de norme sociale, dogme, cărora trebuie să te supui, în pofida a ceea ce simți. Păi bine, asta înseamnă că dacă vezi una pe stradă, căsătorit fiind, ar fi ok să o „iubești”? Nu, nici pe departe! Exercițiul mult mai profund pe care cred că ar trebui să îl facem este acela al educației și al maturizării afective, de care cu toții avem nevoie. Toată lumea are nevoie de afectivitate, nu cunosc om în jurul meu care să se simtă foarte bine complet singur. Chiar și în subconștient, scăpând dintr-o relație, îți spui curajos „nu-mi mai trebuie”, pentru ca apoi, la primul Crăciun, să te întrebi, pe mine… cine mă strânge în brațe? Ați sesizat capcana? Cel mai adesea, întrebările pe care ni le punem, încep cu „pe mine, cine?…” când este dovedit că iubirea înseamnă pe cine ai ales tu? Cui ai ales tu să-i dai iubirea? Pentru că alegem necontrolat, pentru că, de obicei, unul dă mai mult, celălalt se lasă pradă egoismului și „primește” fără să se gândească la faptul că încet, încet, contribuie la instalarea dependenței emoționale, în detrimentul iubirii adevărate. Apar copiii, ne înhămăm la rate, cumpărăm case și, uite așa, ne trezim prizonieri, în cupluri din care nu prea mai putem ieși, fără victime colaterale.
Dependența emoțională, devine dependență de cuplu, care nu e numai afectivă, e și materială, și socială, și așa mai departe. Despre dependențe, în general, putem vorbi, pentru că avem exemple nenumărate în viața de zi cu zi, despre iubire însă, plângem când o vedem în filme. Ne-ar plăcea să trăim acea emoție și dacă plângem, cu siguranță că, undeva, în genele noastre, „iubirea” există ca formă de manifestare a divinității. Lupta educației precare de tip „nu ai voie” și folosirea abuzivă a cuvântului „rușine” ne determină să creștem în cuști sociale din care, cu prima ocazie, rupem lanțul, scăpând spre un orizont pe care îl numim „iubire”, când el e, de fapt, o simplă experiență din care rămânem adesea cu sechele… Și după cum spuneam, cu copii, rate la bancă și pensii alimentare.
Ok, până la urmă, de unde putem învăța iubirea, din alte surse decât din manualele școlare, primii şapte ani de acasă și biblie? Mi-am pus această întrebare, gândindu-mă ce o pot învăța pe fiica mea de nouă ani despre asta. Și dacă TOTUL este scris genetic în codul nostru, totul se transmite, atunci de ce alegem astăzi, cu atâta îndârjire, să inhibăm mesajele de iubire? Astăzi, pe rețelele sociale, ne pozăm mâncarea, jignim (cel mai adesea) sau ne manifestăm egoul, sub toate formele sale, mai puțin iubirea. Încă… ne este „rușine” să ne iubim în public? Și nu mă refer la manifestări sexuale explicite, Doamne ferește, mă refer la mesaj. Când i-ai spus ultima oară, uitându-te în ochii ei, că o iubești, așa, din senin? Când i-ai adus flori, așa, din senin, fără să fie ziua ei sau fără să vrei să obții de la ea permis pentru o ieșire cu băieții? E greu, nu? Astăzi se poartă masculul alfa, gen „eu nu fac, mie mi se face..” și în timpul ăsta, ea învață trist că lumea ei, așa cum și-o desenase înainte să te cunoască, nu e la fel. S-a păcălit singură sau ai păcălit-o tu? Ia gândește-te!
Aaa, nu mai știi de ce te-ai „combinat”? Păi, o iubeai, nu? Sau… ai învățat că iubirea… nu e chestia aia pe care o simți în stomac, atras de nurii ei, când, după ce te-ai desfătat, te gândești că… ai mai vrea și altceva? Nasol! Pentru că asta nu e iubire! Și e greu să crezi că dacă nu ai iubire de dat, meriți să primești. Nu știu cine sunt eu să vorbesc despre iubire, dar, prietene, eu o știu! Când spun „iubire”, mi se umple sufletul, inima, o privesc când doarme, fără să știe, o sărut în somn și o învelesc. Și o simt când și ea face la fel, chiar dacă nu îşi dă seama că eu știu. Îi simt răsuflarea fierbinte când mă caută, în somn, prin pat și nu mă pot abține să nu-i spun că o iubesc, în fiecare zi! Pe facebook sau la telefon, oricum, dar i-o spun! Și nu aștept nimic. Însă, văzându-i ochii umezi, știu că și ea mă iubește! Și mă asigur, zi de zi, că nu las să se instaleze niciun fel de dependență între noi. După părerea mea, obligația majoră a unui bărbat nu este aceea de a-și etala nevoile și lista de obligații pe care le are ea. Iubirea înseamnă să o lași liberă de orice fel de obligații, să simtă că vrea să vină spre tine și să îți pese atunci când simți că nu o mai face. Abia atunci ești bărbat!
În concluzie, e mult de scris, despre iubire și, din păcate, nu cred că toată lumea înțelege. E drept, am scris mai mult pentru bărbați, dar cam totul, este valabil și pentru voi, dragi femei. Iubirea nu înseamnă câte flori primiți, ci toate florile pe care ați fi dispuse să nu le mai vedeți niciodată, în schimbul fericirii. Și da, este ok să fie din ce în ce mai puține căsătorii. S-au dus vremurile când trebuia să te căsătorești, pentru că… „trebuie”. E o dramă! Căsătoria nu trebuie să fie un pariu, dacă simți, trebuie să fie o convenție asumată. Eu aleg să te iubesc, pentru că vreau asta, pentru că simt asta… Altfel, orice căsătorie devine o dependență cu efect întârziat, atât de întârziat, încât devine prea târziu! Prea târziu pentru orice. Și atunci, în mod dureros, învățăm iubirea. Și continuăm să plângem la filme, deşi am fi putut trăi filmul nostru cu aceleași lacrimi.
Guest post by Marian Paraschiv
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Toți acești proști plini de sine
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
