Abia acum încep să realizez, poate prea devreme, poate prea târziu, că viaţa, de fapt, nu e alcătuită din absolut nimic frumos, că fericirea reprezintă nişte momente de falsă iluzie create pe dune de nisip mişcătoare.
Că nu suntem suma tuturor alegerilor pe care le facem de-a lungul timpului, ci doar nişte biete păpuşi pe sfori, ghidate de o forţă net superioară nouă, care, din când în când, simte nevoia să se amuze pe seama noastră şi mai desprinde câte o aţă, aducându-ne în genunchi.
Că nu degeaba venim pe lume plângând. Lacrimile reprezintă emoţia primară, de care suntem legaţi indiferent de sentimentele episodice care ne încearcă.
Că puterea interioară este o minciună a sinelui de a încerca să depăşească greutăţile la care suntem supuşi. De obicei, ne părăseşte exact când este nevoie de ea cel mai mult şi, culmea, o găsim în ceilalţi. Probabil nu există o putere interioară pentru fiecare dintre noi, ci doar una singură care pendulează, alegând într-un final locul cel mai plăcut şi confortabil, şi nu acela plin de spini şi mărăcini.
Că soarele şi primăvara nu reprezintă întoarcerea la viaţă. Reîntoarcerea de unde? În celelalte anotimpuri unde am fost? Sau nopţile… Nu există sfetnic mai bun decât ele. Sunt singurele care ştiu să mângâie acolo unde doare.
Că oamenii pleacă indiferent ce şi cât ai face pentru ei. Că pot să îşi şteargă memoria de ani de zile într-o secundă, ca şi cum ai da format unui stick. Şi ai face bine să nu te pui în calea lor, nu de alta, dar o să îţi consumi energia pe lucruri inutile. Ba chiar ai putea să le deschizi frumos uşa, să îi împingi pe scări şi să nu îi întrebi de ce se grăbesc.
Că poţi trăi fără dragoste. Poţi… dar de ce ţi-ai dori asta… Nu este ea cea mai puternică forţă din univers? Nu este ea aer, apă, pământ şi foc? Nu este ea scopul existenţei şi cea care încearcă în permanenţă să transforme urâtul în frumos, răul în bine, haosul în linişte? Poate că este singura pentru care merită să te trezeşti dimineaţa, cea care îţi creează un acasă, care îţi dă nerăbdarea de a deschide o uşă la finalul zilei, ştiind că în spatele ei se ascund două braţe care abia aşteaptă să se contopească cu ale tale, un zâmbet contagios pentru un puls accelerat al inimii şi cealaltă jumătate de pat ocupată.
Poate că ea este totuşi întruchiparea fericirii, a unui teatru bine regizat în care păpuşile care se întâlnesc sunt predestinate una alteia, a lacrimilor ghidate de emoţii puternice, a zilei şi a nopţii, a oricărui anotimp, a oamenilor care aleg să rămână, a vieţii…
Guest post by GYA27.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
