Visul e locul cel mai sigur în care poți trăi cu adevărat momentele importante din viața ta, și asta pentru simplul fapt că atunci când ele s-au petrecut aievea ai fost mult mai preocupat de altele, cum ar fi o conversație din care să ieși cât mai deștept sau vreo metodă ingenioasă de a salva aparențele. Timpul și spațiul real condiționează și mistifică orice tentativă de a fi autentic. Nu poți, de pildă, să te arunci de gâtul celui pe care îl iubești și să îți declari emoționată sentimentele, pentru că tocmai atunci nu le vei găsi nici pe acestea, nici cuvintele care în care să îmbraci starea care le-a provocat: Dragul meu, trebuie să-ți spun că te iubesc… de fapt, am mai spus lucrul acesta înainte, cred că de vreo patru-cinci ori, așa că sună ușor caduc. Mai bine zis, te ador… hmmm, prea romanțios și un pic dezechilibrat, pentru că gestul adorării se potrivește mai bine unei gândiri religioase. În fine, sunt nebună după tine… dar cum ești în domeniu, cu siguranță îmi vei răspunde că recunoașterea bolii e primul ei simptom și nu e bine…
De obicei, cuvintele strică tot și în plus rămân agățate în minte pentru multă vreme, ca un fel de datorie pe care o ai față de celălalt și pe care te temi ca nu cumva să nu apuci să o răscumperi vreodată. Iar el te va primi de dincolo de lumea ta, lăsându-ți loc să te desfășori, ca să îți explice, mult mai târziu, irevocabil de târziu, că ”ai stârnit orgoliul masculin” pe care îl moștenise odată cu zodia încăpățânată în care s-a născut, ca să te fiarbă pe tine. Unii se nasc special pentru întâlniri neprevăzute în urma cărora celălalt rămâne afectat pe viață, sau cel puțin cu un handicap serios. Orice ai face, oricât te-ai strădui, lucrurile au mersul lor, direcția lor neabătută, poți să te pui în cap și nu le vei putea schimba. Dacă drumul lui cotește brusc la dreapta, nu mai e nevoie să te faci preș în fața lui pentru că el e deja departe, nici măcar nu te mai vede, nu te mai știe, rămâi acolo undeva și chiar nu mai contezi. Așa mi-am dat seama că despărțirea nu se negociază. Tăcere sau bocet, ea e implacabilă, așa ca moartea, și nu admite replică. Nu există în vocabularul trupului sau al minții vreo posibilitate să eviți sau, cel puțin, să amâni deznodământul, și apoi orice paleativ nu face decât să prelungească la nesfârșit suferința. Unilaterală, pentru că aceia care se iubesc echilateral nu se despart. În această ecuație a finalului de iubire, unul iese terfelit precum un câine tăvălit prin praf de haita din vecini, pe teritoriul cărora a îndrăznit să calce. Numai zdrențe și cu botul plin de sânge, năucit de sfâșierea căreia nu i-a putut face față, și totuși atât de lucid!
Despărțirea și moartea nu aleg, nu fac calcule și nu negociază în niciun fel. Iar plata o face unul singur. Același care, în momentul premergător, își vede cu ochii minții întreaga viață, ca o premisă indubitabilă a trecerii în lumea de dincolo. Unii nu pot fără anestezie, pentru că nu suportă durerea, sau au avut prea mult parte de ea, dar tot acolo ajung, morți de-a binelea sau niște biete stafii pe care le suflă vântul de colo colo, rămase fără suflet. Dacă iubești cu adevărat, nu poți rămâne viu în lipsa celuilalt, pentru că legea nescrisă a Iubirii taie în carne vie.
Așa că visul e locul cel mai sigur în care poți derula filmul la minutul pe care ți-l dorești și în locul de care te simți cel mai atașat. Am luat un taxi până la el, fiindcă în Capitală distanțele sunt mari și riști să pierzi timp prețios alergând după vreun mijloc de transport care circulă în buna lui voie și după orarul pe care îl rearajează în funcție de atât de multe lucruri încât, practic, nu mai ai acum să îl anticipezi.
– Știți, doamnă, orașul ăsta e plin de mafioți. N-ai mai văzut așa ceva. Uită-te la ei cum stau la agățat. N-au mamă, n-au tată. Te halesc dacă te văd mai prost. Mama lor de nenorociți! Când am venit eu aici, era liniște. Uite, trebuie să umblu cu nunceagul la mine de teama lor. Odată bagă mâna pe geamul mașinii și ți-a luat gâtul ca la pui, doamnă, n-apuci să zici nici mâc! Suntem un neam de căcat, ăsta e blestemul nostru, nu știm decât să furăm și să ne omorâm între noi. Păi cine ne-a adus aici? Eu? Dumneatale? (trece de la Dumneavoastră la Dumneatale cu o naturalețe de-a dreptul impresionantă și am certitudinea că între limbajul frust pe care îl folosește și formulele de adresare protocolară există un spațiu al familiarității pe care vrea să îl împărtășească cu mine, ca într-un fel de contract de călătorie la care nu se negociază niciuna din clauzele stabilite de prestator, maneaua din fundal, discursul panoramic asupra societății moderne actuale, scrumiera plină de mucuri revărsată ca o burtă de băutor de bere, cabluri răspândite între scaune, casa de marcat pe care a uitat să o activeze, schimbătorul de viteză îmbrăcat în bucăți de piele alb-roșu, imitând probabil culorile vreunui club de fotbal, geamul deschis exact cât să îmi înghețe urechea, totul e la pachet, la un preț mai mult decât modic.) Păi la ce oameni politici avem, o să ne vină dracii! Emigrăm și lăsăm totul dracului, plecăm cu tot cu copii, să nu mai rămână nimeni aici! Am copii mici, da nu vreau să crească aici, mai stau un an-doi să prind cheag și valea! Nu contează dacă merg la cules căpșuni sau la spălat veceauăle, da măcar știu că muncesc pe bani adevărați!
Șoferul vorbește răgușit, cu o voce în care straturile de mahorcă se răscolesc la fiecare notă înaltă, din când în când mă cântărește cu privirea, ca și când ar aștepta să îl aprob, din când în când scrâșnește din dinți cu toată forța, mi-e teamă să nu îi crape vreo măsea; are cam 50 de ani, dar pare de peste 60, o față muncită, brăzdată de riduri vizibile mai ales pe frunte și palme late, pline de bătături (cine știe pe unde o fi lucrat înainte de i s-au deformat așa, în semiobscuritate par niște tocătoare legate de antebrațul viguros pe care vene îngroșate se întretaie dezordonat. Desigur, încep să mă simt în nesiguranță și îmi dau seama că am făcut marea greșeală de a a mă urca în față, lângă el, deși regula spune că o ”doamnă”, cum zice el cu scrâșnet, stă în spatele șoferului. Îi scriu mesaj pe WhatsApp, rapid și fără diacritice (deși realizez că nu ar avea cum să mă ajute de la distanță): mi-e frică de soferul ăsta, dar îmi răspunde instantaneu: nu te teme, nu are ce să-ți facă rău, i-ai luat numărul? Din nou mă simt mai bine la simpla vedere că tastează și că e acolo, dar vorbele lui nu reușesc să mă calmeze (nu i-am luat numărul și dacă e să mă omoare, oricum e inutil). Sunt un pachet de nervi și îl rog să mă aștepte în fața blocului, pentru că sunt deja agitată la maxim, și, fiind străină de Capitală, cu siguranță nu voi nimeri drumul. În plus, nu concep să bat la ușa lui ca un cadou de Crăciun, adus de o firmă de curierat la domiciliu, frumos ambalat și gata de petrecere. În cartier, printre șirurile de blocuri, doar vântul răscolește câteva umbre răzlețe, care se proiectează pe clădiri printre vârfurile copacilor, nici țipenie de om, doar praf care se ridică și se așază pe parbriz, enervându-l din nou pe taximetrist, care frânează iritat la un colț de alee. În timp ce scot banii din poșetă (ce ieftin e aici taxiul), tresar din cauza portierei care se deschide pe neanunțate și mă agăț de mâna lui, care mă eliberează, în sfârșit, din închisoarea ambulantă și din situația mai mult decât stresantă în care am fiert la foc mic aproximativ un sfert de oră care mi s-a părut lung cât o veșnicie.
Nu-mi mai amintesc dacă ne-am salutat, cred că în treacăt, pentru că ne-am grăbit să ne strângem în brațe, pe trotuarul acela pe care era desenat cu cretă albă un șotron, probabil să fi fost vreo culoare fosforescentă, pentru că mi-a rămas atât de bine întipărit în mine, deși era seară, probabil trecut de ora 9… prima gură de aer are efectul unui drog, mă năucește și mă face insensibilă la tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, devenind dintr-o dată, în arcul brațelor lui, un uriaș organ de simț prin care trec toate mirosurile lui și ale corpurilor noastre care emană o căldură nouă, vie, respirația mea precipitată care se pierde în gulerul cămășii lui (deși e noiembrie, a ieșit aproape dezbrăcat să mă aștepte), un tremur al singurei ființe care am redevenit, senzația de siguranță și liniște estompând încetul cu încetul bătăile necontrolate ale inimii, moliciunea buzelor lui care îmi calmează tâmplele… în clipele acestea nu mai gândesc, nu îmi mai pun întrebări, nu mai simt nimic în afara acestei senzații că sunt în trupul unei cochilii uriașe și calde, înconjurată de culori pastelate, într-o deplină tăcere în care se aude doar sângele nostru cum trece prin artere, antrenând, celulă cu celulă, o fericire care nu poate fi echivalată cu nimic altceva.
A trecut o veșnicie, îmi spune, și îmi regăsesc la el cuvintele pe care le rosteam, ca o mantră, în fiecare zi în care simțeam că îmi e cumplit de dor de el. Nefiind adeptul vorbelor mari, cu atât mai puțin al declarațiilor, asta ca să nu lase să transpară nimic din ceea ce simte (fapt căruia nu i-am putut găsi până acum niciun fel de motivație, dar pe care am fost nevoită să îl accept tacit, la schimb cu suferința), realizez că i-a fost greu să le pronunțe și mi se par fabuloase, amplificându-se în cercuri concentrice în interiorul meu. Trebuie să țin minte toate cuvintele lui, pentru că din ele mă voi hrăni în timpul care va urma acestei nopți și nu greșesc gândindu-mă că ar putea să aibă consistența nesuferită a câtorva luni bune sau, cine știe, chiar a unui an. Nu îl pot convinge să mă caute, să vorbim, să ne întâlnim sau măcar să ne facem planuri, să purtăm o discuție ca între doi oameni care simt ceva anume, ceva special unul față de celălalt, am renunțat să mai sper și las lucrurile să curgă în voia lor, după cum vrea bunul Dumnezeu. Știu că în ceea ce ține de mine, nu voi face decât să îi acord libertatea de a decide, pentru că e singura monedă de schimb pentru liniștea mea. Am fost adepta neclintită a acestui principiu existențial, iar acum mi se confirma validitatea lui. În brațele omului pe care îl simt infiltrându-mi-se în centrul vital cu fiecare răsuflare, mă simt asemenea unui muribund care își vede întreaga viață înaintea marelui final, încordat până la durere în conștiința necesității de a trece prin vama ineluctabilei granițe cu toate simțurile, pentru că așa am fost deprinși, să ne dorim cu toată ardoarea să participăm la marile întâmplări ale vieții cât mai deschiși, cât mai frumoși, cât mai lucizi. Mă regenerez din vibrația pe care o emană trupul lui tânăr prin toți porii și vreau să iau viața de la capăt, cu toate încercările și cu tot neprevăzutul ei, redevin copilă și mă las răsfățată de gesturile lui, râd din tot sufletul când mă ridică în brațe, fără să scot niciun cuvânt. În mine se scriu romane de dragoste de la facerea lumii, ”Cântarea cântărilor” se alcătuiește psalmodic în emoția mea, în sângele meu năucit de fericire trec toți îndrăgostiții pământului, cu momentele lor cele mai profunde, mai intense, cu pasiunea lor nelumească, pe care au căpătat-o la naștere și în care au crescut odată cu timpul acelei unice Iubiri de dincolo de orice limită umană. Nu vreau să spun nimic, ca să nu atenuez cu nimic starea în care ne găsim, simt doar că brusc, mi se face frig când se desprinde de mine.
Apuc să observ în treacăt împrejurimile, copacii au niște crengi imense, antrenate în vâltoare, una de la cealaltă, de vântul rece al serii. Mă ia din nou în brațe și mă ridică pe scările blocului, am devenit atât de ușoară încât aproape levitez, imponderabilitatea aceasta îmi place și totul mă incită la culme, provocându-mi ușoare dureri în abdomen, pe care îl simt pulsând. Mă stăpânesc cu greu să nu îmi revărs asupra lui toată nebunia, îmi cenzurez fiecare mișcare și fiecare privire, abia ajunși în fața liftului încep să vorbesc, căutându-mi cuvintele ca un naufragiat topit de soare pe o plajă pustie, mirată de vocea care însoțește fiecare propoziție și de lipsa de sens a perorației. Cred că vorbind aș putea evita momentele stranii ale așteptării în hol, în timp ce urmărim cu priviri teatrale cifrele luminoase și mișcătoare care dau culoare cutiei metalice pe care cineva scrisese cu spray ”Atenție lift”, desigur, ca să nu creadă lumea că era vreun avion sau vreo navă extraterestră…
A te îndrăgosti într-un lift e ca și cum ai cânta muzică rock într-o catedrală, mi-a trecut fulgerător prin minte comparația… Înăuntrul cutiei metalice mă simt ca într-o captivitate asumată, dar greu de suportat. Aceeași oroare de lifturi, aprope aceeași oră ca în urmă cu câțiva ani buni, și el, care încercă să îmi distragă atenția de la hurducăturile care mă țin într-o stare de tensiune și un echilibru precar. Mă gândesc cu groază că aici s-ar putea termina viața mea, strivită între pereții scorojiți ai unui ascensor, căzând în gol de la etajul șase, cu tot trecutul, prezentul și viitorul incert în care tot ce pot să văd sunt niște umbre fugare, animate de întrebări care se rostogolesc asemeni zalelor care îl susțin într-un huruit de locomotivă rusească, oprită cu scrâșnet în gara unui orășel de munte acoperit de zăpadă. Mă simte, dar nu face niciun gest, a rămas destul de departe de mine și îmi vorbește relaxat, ca și când n-ar băga de seamă că eman teamă prin toți porii:
– În blocurile astea, în fiecare lift e câte o însemnare a vieții unui locatar, uite aici: ”Te iubesc, Nely”, probabil că Nely, văzând în fiecare zi scrisul ăsta, chiar va băga la cap că sărmanul om o iubește. Eu cred că a scris de disperare, vezi, literele sunt inegale și se vede că i-a tremurat mâna. Nu cred că din cauza liftului, ci de emoție. Își dai seama? Să citești de atâtea ori pe zi – mă gândesc că nu ia liftul doar o dată – că omul te iubește, e ca și când ai avea un tatuaj la vedere, peste care nu tragi niciodată o haină…
Nu mi se pare că liftul s-a oprit accidental între etaje, pentru că îl văd zâmbind, clar a făcut el ceva, dar de ce n-aș putea să spun. Sunt paralizată, dar mă aud vorbind:
– Cu siguranță, femeia aceea va fi super încântată până la momentul x egal cu zero, pentru că asemenea forme declarative sufocă. E ca și când ai mânca ciorbă de burtă (preferata lui) dimineața, la prânz și seara și, în plus, ți s-ar servi la fiecare nuntă la care mergi în fiecare weekend. (Nu știu de unde îmi vin atâtea inepții, vreau să-mi astup cumva bătăile inimii, dar vocea mă trădează, iar ecoul ei în cutia asta nenorocită o face cu atât mai disperată). Ca și când ai pluti într-un mare vas cu ciorbă din asta și n-ai mai putea respira. Ce se întâmplă dacă divorțează sau dacă vreunul din ei își găsește pe altcineva, o să răzuiască peretele ăsta și o să scrie, pe lângă ”te iubesc”, Alina, Mary, Dana, Ramona? Așa e și cu tatuajele. Trebuie să fii foarte sigur că semnul acela îți e destinat pentru întreaga viață, nu pricep cum ai putea ajunge la o asemenea concluzie. Un tatuaj e pe viață, deși moda se schimbă.
Se apropie de mine și își întinde mâna să îmi îndrepte o șuviță căzută pe ochi. De sub mânecă, un leu arămiu își întinde coama, încordat în săritură. Ar vrea să pară surprins, dar nu îi reușește, îi imobilizez mâna și îi dezbrac felina de tot, până aproape de încheietura cotului. Cândva o să fie real, îmi șoptește, și îi întorc cuvintele cu un vers cunoscut ”reală poate fi doar pielea și atât”, în timp ce îmi înving teama de lift apropiindu-mă de el neașteptat de mult, aproape de obrazul proaspăt bărbierit, motivată de gestul lui de a se tatua cu zodia mea. De fapt, am stârnit o luptă inegală, pentru că m-a imobilizat pe loc în brațele lui. Acum se putea întâmpla orice cu liftul, cât timp mă hrăneam cu gustul lui care îmi lăsa pe limbă un gust de țigară mentolată și un milion de fiori vibrând din cap până în picioare în corp. Cred că n-am sărutat niciodată pe cineva atât de sălbatic, atât de fără limite, era pentru prima dată și ultimul meu gând era să fac impresie bună, după așteptarea încrâncenată și dureroasă de până atunci, neștiind dacă mă iubește sau dacă sunt un capriciu, sau dacă, în cele din urmă, existam câtuși de puțin în viața lui. I-am mușcat buza de jos și a tresărit, cred că atunci a apăsat pe butonul liftului, care a pornit cu un zgomot infernal de fiare vechi în sus, făcându-mă să-mi pierd echilibrul și să îl strivesc de mine, exact așa cum mi-am imaginat de atâtea ori. De gustul sângelui am înnebunit ca o fiară și mi-a luat fața în mâini, m-a privit câteva secunde și mi-a întors mușcătura, pe care am simțit-o contorsionându-se în interiorul meu, stârnind valuri de durere plăcută, pulsând nebunește. Am realizat instantaneu ceea ce urmează și eram gata să mă las în mâinile lui în cutia asta infectă cu pereți de carton scorojiți, nu îmi mai păsa de gravitație, de inerție, corpul meu sfida toate legile fizicii, devenise o chimie continuă în stare de imponderabilitate, aveam senzația că orice cataclism nuclear e o joacă pe lângă felul în care explodau în mine, cu intensitate nemaivăzută, dorințele tuturor femeilor din istoria umanității, care își întâlniseră jumătatea și nu aveau hărăzită decât o singură noapte de iubire. Mă transformasem într-un monstru senzorial, îl respiram prin toți porii, îl urmăream cu mii de ochi care mi se deschiseseră prin piele nebuni de lucizi, duceam la gură mirosurile lui amestecate și înfierbântate, din care sorbeam cu disperarea unui incendiat întinzând mâna după o picătură de apă, salvatoare. Mușcam din prezența lui, nu mă puteam sătura, și urma, probabil, să devin dependentă de lifturi. Atât de ușor!
Întotdeauna există un „dar”. Întotdeauna există o iubire și o plecare neașteptată, insuportabil de inexplicabilă, întotdeauna rămâne o veșnicie de lucruri nespuse care se rostogolesc prin minte și se pierd în fața buzelor. Și realitatea, care face totul complicat sau imposibil. Ne aruncăm în brațele tari ca piatra ale iluziilor, ca să ne ferim de ce? De cine? Să ne apărăm? Nici vorbă… Mai știm cine suntem în acele momente? Mai știm ce ne dorim? Cum dispar ca prin ceață toate suferințele noastre, toate întrebările, ne pulverizăm în pasiunea accea devoratoare și n-am vrea să mai găsim drumul înapoi. Cădem de sus, de foarte de sus, cu fiecare vis, cu fiecare bucurie, cu fiecare atingere, cu fiecare fior… Între noi se cască mereu prăpăstii, și fiecare amintire devine un dar otrăvit. Cei care se iubesc fără să se vadă, fără să se atingă, cunosc visul ăsta.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
