A scris Proust cel mai important roman al secolului XX?
„În căutarea timpului pierdut”, opera revoluționară lansată în 1922 de Marcel Proust, este considerată descurajantă și dificilă de către multe persoane, însă este de fapt greșit înțeleasă, fiind chiar atractivă la un nivel universal, după cum scrie jurnalistul de cultură Cath Pound,BBC.
©RMN-Grand Palais (Musée d’Orsay) / Hervé Lewandowski
Anul 2022 marchează atât centenarul morții lui Marcel Proust, cât și pe cel al publicării în limba engleză a primului volum al operei sale, „În căutarea timpului pierdut”. Considerat de către mulți oameni de cultură a fi unul dintre cele mai moderniste romane ale tuturor timpurilor, acesta a câștigat în trecut până și admirația autoarei Virginia Woolf. „Oh, dacă aș putea scrie și eu așa”, exclama ea într-o scrisoare adresată pictorului și criticului englez Roger Fry, în 1922. Asemenea lui Woolf și James Joyce, care aveau să publice romanele lor de căpătâi în acel an („Camera lui Iacob”, respectiv „Ulise”), Proust a spart convențiile literaturii secolului al 19-lea cu scopul de a crea ceva complet nou – atât de nou încât rămâne profund neînțeles până și în zilele noastre.
Ca și în cazul lui „Ulise”, lungimea (în mod oficial cel mai lung din lume) și complexitatea romanului „În căutarea timpului pierdut” probabil că fac numărul celor care au auzit clișeele care învăluie această lucrare să fie mai mare decât cel al persoanelor care chiar au citit-o. Oamenii se pot gândi, când aud de această operă, la brioșe înmuiate în ceai evocând reminiscențele trecutului, enunțuri prohibitiv de lungi și chiar la Proust însuși, cu ochii săi vlăguiți, căzuți și cu mustața sa dandy, închis în dormitorul său izolat cu plută și lucrând obsesiv la al său „magnum opus”. Toate acestea ne pot face să credem că lucrarea reprezintă un privilegiu estetic, impenetrabil și excesiv de lung, de care se poate bucura numai un număr restrâns de indivizi care vor să își demonstreze acumulările culturale. De fapt, ne-am înșela destul de mult.
Christopher Prendergast, editor al ediției „În căutarea timpului pierdut” publicată de editura Penguin și autor la rândul lui al câtorva cărți, printre care și recent publicata „Trăind și murind cu Marcel Proust”, recunoaște dificultățile întâmpinate în sumarizarea romanului.
sursa: Alamy
„Lumea fictivă a lui Proust este în mod expres și intenționat o lume aflată într-o schimbare continuă. Se auto-transformă și se auto-dislocă, iar asta o face să pară rezistentă în mod radical la orice fel de rezumat rapid”, afirmă acesta pentru BBC Culture.
Cu toate acestea, rugat să încerce totuși un scurt rezumat, Prendergast susține că, în ciuda naturii sale experimentale, romanul are totuși un țesut narativ: „Spune povestea unei persoane din copilăria sa până târziu spre vârsta mijlocie și culminează cu descoperirea și îmbrățișarea unei vocații, aceea a scrierii”. Narațiunea plasează romanul în tradiția Bildungsroman-ului european, povestea formării unui individ de la tinerețe la maturitate.
Acea formare amintită cuprinde mulți ani de deziluzii și dezamăgiri. Așa cum indică Prendergast referindu-se la cuvântul franțuzesc „perdu” din titlul franțuzesc original al operei („À la Recherche du Temps Perdu”), acesta înseamnă atât „pierdut”, cât și „irosit”, iar nuanța respectivă este imposibil de surprins în limba engleză.
De la o vârstă fragedă, naratorul tânjește să acceadă în înalta societate din care face parte familia Guermantes, dar această dorință se dovedește superficială și snoabă când într-un final reușește să fie acceptat unde și-a propus.
Iubirea vieții lui este la fel de dezamăgitoare, conducând la dezastru după dezastru, în special privitor la relația sa cu neconvenționala Albertine, tânără pe care o cunoaște într-o vacanță și apoi ajunge să devină prizonier într-o tragică ilustrație a naturii distructive a geloziei sexuale. Situația este „acompaniată de sentimentul naratorului că și-ar irosi timpul, că există ceva acolo care îl așteaptă, că aproape poate identifica că totul are legătură cu transformarea sa într-un autor sau scriitor… însă continuă să se abată de la această chemare, așa că își irosește viața până în punctul când brusc realizează asta și o acceptă”, explică Prendergast.
Naratorul poate considera experiența sa de viață drept irosită – ceea ce bineînțeles că nu este adevărat, în cele din urmă furnizând inspirația pentru romanul său – însă este posibil ca un cititor să nu fie de acord cu perspectiva. Așa cum regretatul specialist al operelor lui Proust, Roger Shattuck, scria în cartea „Calea lui Proust” – ghidul său de înțelegere a operei lui Proust, acest „roman care interzice într-un mod superficial” cuprinde un univers de locuri vii și personaje umane intense”, care se combină pentru a crea „cel mai bun și mai satisfăcător roman al secolului XX”.
Pe măsură ce însoțim naratorul în călătoria sa, pătrundem într-o lume aflată într-o constantă schimbare, traversând decadența din Belle Époque, tulburările sociale și politice cauzate de Afacerea Dreyfuss și trauma Primului Război Mondial.
©Henri Gerveux, Une soirée au Pré-catelan, 1909
Printre multele personaje memorabile pe care le întâlnim se numără rafinatul Charles Swann, a cărui iubire obsesivă pentru fosta curtezană Odette prefigurează relația naratorului cu Albertine și cea cu fiica acestora, Gilberte Swann, care va deveni prima lui iubire. Gilberte se va mărita mai târziu cu elegantul Robert de Saint-Loup, el însuși un membru al ilustrului clan Guermantes, care o include pe fermecătoarea Ducesă de Guermantes și pe nemanieratul, homosexual nedeclarat, Baron de Charlus. Lumea lor strălucitoare, dar superficială, este văzută ca începutul unei burghezii filistine, reprezentată de vulgara și ipocrita Madame Verdurin și de „micul ei clan”. Șocanta ei transformare în Prințesa de Guermantes din ultimul volum dezvăluie cum schimbările economice și sociale fac ca bunăstarea să poată eclipsa originea când vine vorba de statut.
Această revelație vine în timpul scenei Bal de Têtes, în care naratorul, absent timp de mai mulți ani, întâlnește personajele supraviețuitoare din roman. Înainte de a intra la eveniment, o serie de amintiri intense, înrudite cu cele inspirate de gustul brioșelor, îi revigorează radical simțul vocației. Realizează că subiectul măreței sale lucrări va fi pierderea chemării sale și lungul drum către recuperarea acesteia. Odată ce descoperă că este incapabil să identifice vreuna dintre figurile care vor deveni personaje în lucrarea sa, deoarece au îmbătrânit dincolo de posibilitatea de a fi recunoscuți, el este descurajat, dar salvat de cunoașterea tinerei Mademoiselle de Saint-Loup, fiica lui Gilberte și Robert. Ea îi amintește de propria-i tinerețe și îl ajută să își recapete sensul vieții. Naratorul și autorul devin acum una și aceeași persoană.
„Atractivitatea sa universală”
Romanul pe care tocmai l-am citit, despre care presupunem că este romanul pe care naratorul l-a scris, este mult mai mult decât o relatare a drumului unui bărbat către maturizare. După cum notează Shattuck, „romanul dezvăluie experiențe de-o viață, ceea ce deschide înțelegerea noastră asupra iubirii și firii, asupra amintirilor și a snobismului”. Oferă de asemenea speranță tuturor celor care cred că propriile lor vieți au fost irosite deoarece încă nu și-au găsit scopul în viață. Dincolo de toate acestea, accentuează ideea că nu este niciodată prea târziu să îți îmbrățișezi adevărata vocație.
Dacă adeseori conținutul romanului este greșit înțeles, la fel se întâmplă și cu caracteristicile cititorilor acestuia. Ideea că ar putea fi atrăgător doar pentru o arie restrânsă și selectă este dezaprobată de „Proust Lu”, remarcabilul proiect al regizoarei franceze Véronique Aubouy. Începând din 1993, ea a înregistrat diverse persoane citind, pe rând, câte aproximativ două pagini din carte, cu intenția de a filma întregul roman lecturat astfel, un proces despre care ea și-a imaginat că îi va lua încă 30 de ani pentru a-l duce la bun sfârșit. Inițial, regizoarea a abordat rude, prieteni și colegi pentru lectură, dar cercul s-a extins până la a include vânzători din piețe, femei de serviciu, un văr îndepărtat al lui Proust și chiar pe actorul Kevin Kline. Unii, precum femeia care în timpul ei liber traducea romanul în limba slovenă, sunt deja fani dedicați. Alții, care fuseseră abordați aleatoriu pentru a citi opera, au ajuns să o citească integral. „Ei s-au recunoscut în carte, ceea ce fusese mereu scopul lui Proust. El spunea că <cititorii mei nu vor fi cititorii mei, ci proprii lor cititori, cartea mea nu va fi decât o lupă prin care se vor citi pe sine”, spune Aubouy pentru BBC Culture.
Cei care doresc să citească un pasaj în proiectul „Proust Lu” (n.red. Proust citit) pot completa un formular pe site-ul lui Aubouy, unde sunt rugați să declare și de ce anume vor să apară în film. Cel mai comun motiv invocat de către oameni este acela că nu au reușit niciodată să înceapă o lectură a lui Proust, iar aceasta este o modalitate pentru a o face. Alții spun că iubesc opera lui și vor să îi aducă un tribut sau că pur și simplu vor să facă parte dintr-un asemenea proiect major. Există totuși și motive mult mai personale, cum ar fi că aceasta este cartea preferată a unei rude apropiate care a citit-o în urmă cu 30 de ani alături de persoana iubită. „Astfel de motivații se transformă în adevărate poezii de dragoste adresate lui Proust”, spunea Aubouy.
Într-o epocă a miturilor referitoare la capacitatea tot mai redusă a atenției oamenilor, lungimea romanului îl poate face să pară numai bun de amânat, dar aceasta este probabil doar o altă preconcepție. După cum punctează Anne-Laure Sol, curator la Muzeul Carnavalet din Paris, care găzduiește o replică a dormitorului lui Proust: „Timpul petrecut citind Proust comparat cu timpul pe care unii dintre noi îl dedicăm urmăririi unui întreg serial TV sau pe social media nu este atât de considerabil, însă beneficiul este cu totul altul”. Precum Aubouy, și ea subliniază atractivitatea universală a romanului. Prin lecturarea acestuia putem pătrunde într-o lume care ne permite să „punem sub semnul întrebării rolul artei, să experimentăm bucuriile și suferințele dragostei, ale prieteniei și să descoperim o extraordinară, deși adeseori comică, galerie de portrete ale căror manii și personaje sunt cele ale oamenilor cu care suntem contemporani”, spune Sol.
@Alamy
La rândul lui, Prendergast notează că o experiență des întâlnită o reprezintă parcurgerea primelor 50 sau 60 de pagini din „În căutarea timpului pierdut” și apoi renunțarea la lectură, frazele lungi și narațiunea neconcludentă dovedindu-se prea mult pentru majoritatea cititorilor. Însă, el crede că merită perseverat: „Obișnuiam să le spun studenților mei să nu facă asta, că dacă insistă, ceva li se va întâmpla. Asta mi s-a întâmplat și mie, am devenit dependent. Iar asta li s-a întâmplat și lor”.
Așadar, cei care perseverează vor găsi un roman în care cuvintele lui Shattuck „urmăresc să ne arate izvoarele vieții – nu într-o operă de artă, ci în noi înșine”. Astfel, timpul petrecut citind opera nu poate fi niciodată irosit.
Traducerea și adaptarea, Antonio Robitu
Citiţi şi
Ce făcuseră mamele noastre de nu ne lăsaseră nicio avere?
Virginia Woolf – când mintea nu te mai lasă să trăiești
Virginia Woolf – ultima scrisoarea de dragoste înainte de a se sinucide
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
