Seară de familie. Puținele momente pe care le mai putem fura cu juniorii. Cum să concurez cu amicii de aceeași vârstă? E cvasi imposibil. Se vede, nu? N-am renunțat încă… Combinația perfectă cu care îi mituim de fiecare dată este cină în oraș plus film la cinema. Hai că fac efortul să pară prietenoși și cât de cât interesați de conversațiile absolut anoste cu părinții, să nu fiu cârcotașă… Dar nici noi nu suntem scorțoși când vrem. Deci, ne potrivim.
Ieșim și de data asta. Râdem, facem selfie-uri și ne delectăm cu câte un hamburger de la Be Burger.
Ne îndreptăm apoi spre Cinescope-ul din Louvain la Neuve. Eu mai întotdeauna mă simt rămasă în urmă. Cumva, nu particip activ la alegerea filmului, așa că nu am idee ce mă așteaptă. Nu se miră când întreb a mia oară: la ce film mergem? A quiet place, mi se răspunde. Aha! Oky doky. N-am citit recenzii, n-am văzut trailer, o totală surpriză. Bun așa!
Ajunși, scanăm sala și alegem patru locuri perfect poziționate, cât mai în spate și neapărat centrale. Aveam de unde alege. Ne strecurăm printre picioarele unui cuplu și sfârșim prin a fi flancați și în stânga și în dreapta de alte persoane. Care ronțăie energic din cutiile de cartoane cu popcorn. Sau doritos. Ma rog, ceva zgomotos. Obișnuința mă face să nu mă sesizez, iar filmul oricum nu a început. Am timp să cercetez pe îndelete personajele curioase să vizioneze același film ca și noi. Nu sunt prea mulți, cum am spus mai sus, dar toți par hămesiți. Probabil nu au pe cine mitui să iasă la restaurant înainte de cinema…
Cine joacă? o întreb pe junioară. Emily Blunt. Știi, actrița aia care îți place ție. Ah, da… Parcă am o idee. Am văzut trailer-ul? continui eu interogatoriul. Da, mama, oftează ea, l–ai văzut data trecută când am fost la cinema. Aha… Dacă zice ea, pe mine mă lasă memoria. Mă foiesc în scaun nerăbdătoare. Să înceapă odată atunci… La orele 20 fix, începe. Fără reclame, cum se obișnuiește la Cinescope. Se derulează genericul rapid, cel întâlnit la toate filmele făcute de Paramount (și nu numai) și se intră direct în acțiune. Acțiune e un fel de-a spune… După primul minut, deja îmi verific îngrijorată urechile. Oare nu mai aud bine? Sau formatul digital e prost, fără sonor? Sau e film mut? S-o fi defectat semnalul… În timp ce se derulează zeci de curiozități ce nu-mi dau pace, personajele de pe ecran deja interacționează cumva. Dar sunet, ba. Nici muzică de fundal, nici voci, mimica lor trădează totuși comunicarea… Ceva nu e în regulă, îmi repet eu. Aproape își țin și respirația. Îmi rotesc ochii ușor îngrijorată și constat că nu sunt singura intrigată. Prin sală se schimbă priviri circumspecte. Nici ei nu au văzut trailerul, mă asigur eu. Ronțăitul inițial se suspendă, probabil se jenează de liniștea monumentală din jur. Să vă zic cum am tresărit când, în sfârșit, un zgomot asurzitor a răbufnit din boxe? Nu are rost, mă simt incapabilă să redau. Orișicum, mă simt triumfătoare. Băi, hai că nu e eroare de transmisiune. E pe bune.
A quiet place mi-a mers la suflet. Din mai multe motive, primul fiind interpretarea expresivei actrițe mai sus amintită. Nu ai nicio îndoială că Evelyn Abbott există, că trăiește cu intensitate oarbă să-și protejeze familia și că se adaptează situației drastice în care, dacă faci cel mai mic zgomot, ești devorat de creaturi însetate de sânge. Tensiunea este bine drămuită, cu excelență, aș zice. Crescendo-ul atmosferei este adus la apogeu atunci când și cât trebuie. Sentimentul dezolării e bine plasat. Încercările (ne)reușite ale unei familii de a supraviețui no matter what într-o lume post-apocaliptică par atât de reale încât te transpui tu însuți în rol. Acolo unde unica condiție de supraviețuire este tăcerea absolută.
Să nu uit, nu în ultimul rând, aportul adus autenticității al celorlalți protagoniști este maxim. John Krasinski, regizorul peliculei s-a integrat foarte bine și în rolul tatălui preocupat să-și protejeze copiii. Lee și soția lui, Evelyn, au conceput cele mai ingenioase planuri de supraviețuire. La credibilitatea cuplului a contribuit probabil și faptul că Emily Blunt îi este partener de viață și în viața reală.
De partea cealaltă, nici jocul spectatorilor nu este de ignorat. Intrați în atmosferă, ne suspectăm pe rând de intenții nepotrivite și, mai ales, gălăgioase. În plus, evident, în tăcerea instalată pretutindeni, devine imperioasă nevoia de zgomot. Pe care mai apoi ne-o reprimăm. Scaunul meu care scârțâie urâcios la cea mai mică foială, mă irită. De vecinul din față, nesătul și care foșnește o pungă de dulciuri, nici nu mai vorbesc… Alergia începe să mă sâcâie chiar atunci cu o tuse enervantă… Așa de concentrată pe mine însămi nu am mai fost de o vreme bună.
Cu toate astea, nu mă pot abține în câteva rânduri. Uuu, junioara, șoptesc eu în căutare de explicații suplimentare. Mă simt extrem de vinovată, dar trebuie să știu. Nu s-au gândit că e cam dificil să aduci pe lume un copil într-o lume silențioasă? Cum o să facă? Dar cu lada aia ce fac? Dar de ce pun nisip acolo? Junioara îmi aruncă priviri implacabile. O înduioșez până la urmă, dar primesc în schimb anumite oftaturi agasate ale vecinilor de film. Îmi explică ea ce și cum. Capătă sens. S-au gândit la tot. Merită să supraviețuiască… Profitând de intervenția mea zgomotoasă (vorba vine, că de abia mă aud eu), junioara îmi comunică câteva detalii din culise. Știi, fata lor cea mare, care poartă un aparat auditiv, este chiar cu dizabilitate. Au vrut să fie autentic. Copila joacă excelent. Millicent Simmonds își interpretează perfect rolul secundar, de adolescentă răzvrătită și oarecum neînțeleasă, de soră mai mare protectoare, în acest film horror în care monștrii hidoși vânează orice zgomot.
În urma debarcării extratereștrilor violenți, sau ce-or fi fost (nu este deloc dezbătut pe ecran), singura modalitate prin care poți continua să exiști este să fii silențios. Tăcerea devine prețioasă. Capătă veleități deosebite. Cu atât mai frumoasă și încărcată de dramatism este scena în care Emily Blunt ascultă muzică în căști. Sau complicitatea dansului. Comunicarea dusă la extrem de liniște. Ceva dincolo de imaginație. Un film horror pe bune, care m-a prins în atmosferă până la capăt. Iar momentul nașterii, o tortură pentru suflete slabe. Ceva de văzut, nu de povestit…
A quiet place este chiar locul în care liniștea remarcabilă relatează detalii cu precizie chirurgicală.
Pe Monica o găsiți întreagă aici
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
