A picat Facebook, pentru aproximativ o veșnicie care a durat vreo 10 minute. Cei care nu erau online și-au continuat existența, vorbind aievea cu oamenii, bucurându-se de natură, de păsări, de ceea ce e viu și palpabil. Probabil că mâncau în tihnă o înghețată răcoritoare, se plimbau pe faleză, citeau un ziar, o carte sau în ochii celor pe care îi iubesc, erau în drum spre Untold sau deja acolo, sau pur și simplu stăteau undeva relaxați și savurau viața. Care e destul de scurtă, pentru cât am vrea să trăim, dacă s-ar putea câteva secole, ce bine ar fi! N-am mai grăbi atâta lucrurile, nu ne-am mai agita, mereu cu ochii pe ceas. Am ști să trăim și să fim vii.
Alții, care citeau ceva pe vreo pagină sau pur și simplu conversau cu prietenii, comentând postări sau împărțind cu generozitate like-uri sau inimioare, s-au trezit deodată că toate pozele au dispărut, că în locul imaginilor de profil și de cover rămăsese loc gol, că postările nu se mai actualizau și au intrat în panică. O prietenă de pe Facebook a întrebat dacă a picat într-adevăr și comentariile curg și nu se mai opresc, semn că lumea a intrat în sevraj. Ne-am trezit, într-o secundă, într-o lume fără culoare și fără imagine. Un univers în alb și negru, din care lipseau oamenii. Dacă nu se repara eroarea, poate ne puteam apuca să ghicim a cui era postarea respectivă sau cum arăta autorul. Pentru aproape un minut, în fața ochilor n-a rămas decât o lume de cuvinte, cu legătură între ele sau fără, unele frumoase, poetice, altele înjurând, blamând, ironizând, cerșind atenție împreună cu semnele de punctuație, altele urând tot ce-i mai bun în lume vreunui cunoscut la ceas aniversar, cuvinte, cuvinte, cuvinte… Într-o singurătate absolută, doar în compania unor litere, a unor simboluri lipsite de viață. Un pustiu în care nimic nu mișcă, o cameră cu pereți albi pe care, din disperare, nu mai putem scrijeli nici măcar șirul zilelor care trec pe nesimțite. Ne-am văzut, dintr-o dată, ceea ce am ajuns, de fapt: dependenți de comunicare, fie ea și virtuală. Cineva întreba „ce ne-am face fără Facebook?”, iar răspunsurile erau aproape dramatice. Mi se părea că lumea o va lua de la zero în evoluția ei, că undeva, toate ceasurile s-au dat înapoi și că omul abia acum va începe să capete grai, adevăratul grai, să-și descopere semenii, și, mai mult decât atât, să se descopere pe sine. A avut șansa, pentru un minut, să se vadă în toată goliciunea lui existențială.
Sursă foto: pinterest.com
Omenirea a rămas suspendată, pentru un minut, într-o lume de fantome, lipsită de posibilitatea de a replica. Am senzația că am fost într-un cimitir în care singurul lucru pe care îl puteam face, într-o muțenie absolută, era să citesc numele și anii de pe cruci, și atunci m-am înfiorat și am tăcut cu adevărat, în sinea mea. O tristețe grea m-a copleșit și am oftat. dar nu mi s-a părut că am pierdut ceva vital. Cred că m-aș fi putut obișnui cu ideea.
Am mai avut o tristă revelație. Pe site-ul Catchy, pe care îl urmăream îndeaproape, verificând numărul de cititori, se mai vedeau 10 din aproape 200 inițial. Așadar, Facebook făcea legătura între noi și cititorii noștri, deci, printr-o logică simplă, dispare Facebook, lumea nu mai citește. Nu numai pe Catchy, cel mai probabil din toate sursele online. Lumea care nu mai citea de mult cărți, nu mai citește nici online. Lumea stă pe Facebook.
Și ce se întâmplă dacă totuși pică definitiv?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
