Astăzi, scriitorul Andrei Crăciun a scris pe Facebook: “A murit şi Kadare, ca și cum nu lăsase deja destule goluri irecuperabile anul 2024. Din partea noastră de lume, Ismail Kadare, un latino-american din Albania, stabilit la Paris, a fost unul dintre scriitorii mei preferați. Dacă nu chiar scriitorul meu preferat.
Era talentat, la un nivel aproape Gabo, așadar maxim, avea un umor grozav şi o imaginație sălbatică, și e chiar caraghioasă Academia Suedeză cu opțiunile ei.
Kadare era singur un scriitor mult mai bun ca zece nobelizați din secolul XXI, pocnitori de marketing, puși unul peste altul. Dumnezeu să-l ierte. Dumnezeu să-i ierte.
💔”
Kadare a fost tradus în română. În finalul textului găsiți toate titlurile. Azi vă vom oferi un fragment din Dimineți la Café Rostand, Motive pariziene, traducere și note de Marius Dobrescu
Mai presus de toate, Dimineți la Café Rostand este o declarație de iubire față de Paris, Parisul visat în anii tinereții, la Tirana sau la Moscova, și Parisul real, unde Ismail Kadare a creat o mare parte a operei sale, și în același timp o profesiune de credință a scriitorului albanez, francez, european.
„Ideea de a scrie ceva despre Café Rostand îmi venise atât de firesc, încât nu țin minte nici momentul și nici împrejurările. Era un sentiment între regret și recunoștință, asemănător cu acela pe care-l ai față de soția ta de o viață, care, fiindu-ți alături la orice, nu s-a bucurat, sau ție ți se pare că nu s-a bucurat, de atenția cuvenită. În această cafenea am scris sute de pagini și am făcut tot atâtea fișe despre subiecte și motive diverse, fără a o pomeni niciodată.“
Volum de memorii și reflecții asupra unor subiecte care țin atât de viața reală și de biografia subiectivă a scriitorului, cât și de procesul de creație. Descoperirea orașului e o temă predilectă, cartea debutând chiar cu evocarea primei vizite la Paris a lui Ismail Kadare, la începutul anilor 1970. Împărțindu-și timpul între Tirana și Paris în ultimele decenii, scriitorul și-a făcut un ritual zilnic al vieții sale pariziene, diminețile petrecute la Café Rostand, având în față Jardin du Luxembourg. Ele sunt catalizatorul acestor texte care evocă experiențele sale la Tirana și Moscova, prieteniile literare și iubirile de tinerețe într-o Albanie apăsătoare și cenușie, dar și Premiul Nobel, Academia Franceză, tragedia greacă sau Macbeth, deambulările pe străzile Parisului sau întâlnirile cu personalități din lumea literară și artistică.
Dimineți la Café Rostand (fragment)
În jurul teatrului Odéon, patru-cinci străduţe cu nume de dramaturgi uitaţi din secolul al XVII-lea par mereu în aşteptare. În jurul orei opt seara, sala se umple treptat cu spectatori, deşi pe afişe nu se află nici numele, şi nici dramele vechilor maeştri. Mai apoi, uşile se închid, după care se lasă liniştea, iar apoi, trei ore mai târziu, se aude din nou murmurul, de data aceasta la ieşire, şi se pronunţă ici şi colo numele autorului, care nu are nimic de-a face cu numele străduţelor.
După miezul nopţii, când liniştea devine generală, trecătorii ocazionali ce au drum pe aici au impresia că aud suspinul înfundat al dramaturgilor de mult uitaţi.
Teatrul Odéon pare că-i priveşte de sus, tăcut şi nemilos.
În timp ce marele oraş, mai îndurător decât teatrul, vechea lor casă, care i-a exclus de ani şi ani, se încăpăţânează să nu scoată plăcuţele cu numele lor din capătul tristelor străduţe. Pe ele sunt scrise data naşterii fiecăruia şi, desigur, cea a morţii. Toate din secolul al XVII-lea. Secolul lui Shakespeare.
Într-o seară, târziu, plimbându-mă la braţ cu Helena prin cartier, ne-am oprit, ca de obicei, în faţaafişelor. Uite numele tău, mi-a zis ea, arătându-mi cu mâna unul dintre ele.
Am privit curios, căci, cu vreo rară excepţie, nu am avut nici o relaţie cu teatrul. Mai curios decât numele, era poziţia lui pe afiş, alături de alţi dramaturgi, cum se întâmplă de obicei cu autorii comuni ai unei drame. Pe afiş era titlul piesei, Macbeth, iar sub el cei trei autori: Shakespeare, Müller, Kadare.
Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Şi nici Helenei. Am citit rar textul afişului, ca şi când aş fi vrut să mă asigur că nu-i vreo iluzie: „Macbeth, (inquiétudes) d’après William Shakespeare, Heiner Müller et Ismail Kadare“.
Dedesubt erau şi numele regizorilor: Caroline Giuela şi Alexandre Plank. Alături: data spectacolului şi orele. Era un festival de teatru care se desfăşurase între 5 şi 16 mai, terminându-se deci cu o zi în urmă.
Cum de e posibil? am rostit de câteva ori amândoi. Cum se poate ca, la doi paşi distanţă de teatru, să aflăm abia acum? La Paris sunt posibile asemenea surprize, dar, oricum, eu eram autorul şi ar fi trebuit s-o ştiu. Ca să nu mai vorbim că trebuia și să-mi dau acordul …
Helena a observat că era imposibil ca fetelor de la secţia externă a Fayard să le fi scăpat aşa ceva, deşi ele se putuseră prevala de lipsa mea de atenţie.
Mi s-a părut că are dreptate. Mi-am amintit ceva despre un asemenea accept, despre un „da“ spus cu uşurinţă, ca atunci când nu te afectează cu nimic. Cât despre combinarea motivelor a diverşi autori, lucrul acesta se întâmplă tot mai des în teatrul modern.
Problema era că îi întâlnisem pe toţi marii scriitori germani, dar nu şi pe Heiner Müller. Deşi amintea Fiica lui Agamemnon şi Macbeth, afişul nu dădea detalii despre ce operă a lui Müller fusese folosită de regizori în Macbeth-ul lor.
Totuşi, alături de întrebarea cum se putuse întâmpla aşa ceva şi depăşind faza cu afişele, mi s-a părut că întâmplarea avea farmecul ei. După cum a amintit Helena în memoriile ei, dacă cu ani în urmă cineva mi-ar fi spus că, într-o seară, pe un afiş de teatru, voi vedea numele meu alături de Macbeth şi de Shakespeare, mi s-ar fi părut mai mult decât o minune.
Îndreptându-ne spre casă, întrebările cum s-a întâmplat, de ce etc. au început să-mi pară tot mai nesemnificative, până ce au dispărut de la sine. Acesta a fost poate şi motivul real al faptului că nu am ajuns să aflu niciodată ce s-a întâmplat la teatrul Odéon. Din ce în ce mai mult, nu fără un zâmbet jucăuş, îmi place să consider asta drept o întâmplare din cartier…
Aveam impresia că Patrick Modiano, unul dintre obişnuiţii Jardin du Luxembourg, nu ieşise niciodată la poarta de pe partea aceasta pentru a traversa pe trotuarul nostru.
Locuia în zona opusă a parcului, probabil pe strada Fleuris, acolo unde, la numărul 27, Gertrude Stein îi aduna odinioară pe tinerii scriitori americani, pentru ca, într-o zi, să le adreseze celebra ei frază „sunteţi o generaţie pierdută“.
Modiano se plimba aproape în fiecare zi, puţin după prânz, cam în acelaşi timp cu mine. Era uşor de văzut de departe, tot astfel precum se aflase despre el că, după retragerea din scenă a lui Julien Gracq şi a lui Claude Simon, Modiano şi Le Clézio, doi scriitori mai tineri, parcă îndeplinind un ritual cunoscut, îşi creaseră propria grupare. Era cam la fel cu ceea ce făcuseră la început André Maurois – François Mauriac, Evtuşenko –, Vozniesenski în literatura sovietică, sau, în lumea capitalelor, Budapesta şi Bucureştiul, care, pentru locuitorii de dincolo de Atlantic, erau frecvent acelaşi oraş.
Tendinţei de a forma un tandem, deşi uşor de observat, era greu să-i găseşti cauza. Există scriitori parcă născuţi pentru asta, aşa cum alţii preferă exact contrariul. Camus-Sartre, de exemplu, erau un tandem nereuşit, aşa cum erau, culmea, şi cuplurile care apar ceva mai frecvent în viaţă, bărbat-femeie (Sartre-Simone de Beauvoir fiind o raritate). Iar ele, femeile, cu excepţia poate a Annei Ahmatova sau Marinei Ţvetaeva, în general par de neapropiat.
Tandemul Modiano-Le Clézio părea unul armonios până când Premiul Nobel acordat ultimului a stricat echilibrul. Nu-mi mai amintesc dacă Modiano, în urma acestui fapt, venea mai des sau mai rar în parc.
Se întâlneau adesea şi nu-şi ascundeau faptul că se cunosc, dar, pentru că Modiano era mai dificil în relaţia cu oamenii, lucru pe care-l recunosc şi în ceea ce mă priveşte, evitau să se salute. (La Tirana, în timpul acesta, împreună cu alte obiceiuri postcomuniste, pătrunsese şi acela al conflictului provocat de o privire insistentă şi de expresia „de ce te uiţi la mine?“, lucruri care se găseau adesea în cronicile mondene şi constituiau un motiv de ceartă.) Conform obiceiurilor de la Tirana, Modiano şi cu mine, după un schimb de replici „de ce te uiţi la mine“, ar fi trebuit să ne luăm de câteva ori de gât, numai că, într-o zi, ne-am încetinit paşii probabil în acelaşi timp şi, arătându-ne mulţumirea de a fi depăşit neînţelegerea, ne-am vorbit pe nume unul altuia.
I-am spus că-mi luam în fiecare zi cafeaua la Rostand, iar el, sau o ştia, sau a vrut să fie elegant, mi-a răspuns „da, ştiu“.
Ne-am înţeles să ne întâlnim chiar la Rostand. De la acel moment au trecut deja doi ani şi, deşi ne-am mai promis asta de câteva ori, n-am reuşit să bem cafeaua aceea împreună, până ce mi-am amintit de linia fatală, trotuarul, pe care el n-a depăşit-o niciodată.
Într-o zi, când ne-am întâlnit, Modiano era cu soţia, care a repetat cuvânt cu cuvânt ceea ce-i spusese el referitor la cafea, în vreme ce bărbatu-său o asculta cu o mină veselă. Cu acest prilej, cercul întâlnirii noastre viitoare s-a lărgit, căci în el a intrat fireşte şi Helena, iar eu, după ce am făcut schimb de telefoane, i-am arătat cu mâna imobilul de la numărul 63 şi le-am spus că-i aşteptăm cu drag.
Nici nu se împlinise anul când, cu un zâmbet fericit care anunţă de obicei o descoperire, el mi-a zis că vizavi de poarta noastră observase un chioşc de ziare, ceea ce arăta că pe nesimţite situaţia se îndrepta spre o vizită în familie. Nu mai rămăsese decât să-i dau numărul de interfon, lucru care s-a întâmplat peste un an.
Şi poate că de data asta vizita chiar ar fi avut loc, dacă n-ar fi intervenit ceva neaşteptat: numele lui a apărut brusc pe lista candidaţilor la Premiul Nobel. Îndată ce am văzut în presă, primul meu gând a fost să merg în parc şi să-l întâlnesc. Mai mult decât o dorinţă, era o obligaţie. Eram amândoi pe listă şi nu se întâmpla în fiecare zi ca doi oameni care se plimbau prin acelaşi parc să se afle pe aceeaşi listă a Premiului Nobel. În plus, şi asta era esenţial, în vreme ce eu mă aflam pe listă pentru a treizecea oară, el apărea pentru prima dată, aşadar, ca „boboc“ ce era, aveam obligaţia să-i spun ceva. Poate ceva banal, în sensul că n-ar trebui să dramatizeze dacă nu… în cazul în care…
Tocmai mă gândeam la toate acestea, când mi-am dat seama că făcusem două tururi de parc fără să-l întâlnesc. În turul următor, odată cu întrebarea dacă aflase, mi-a trecut prin cap că poate motivul pentru care nu-şi făcuse apariţia era tocmai că ştia. Tot Parisul îşi amintea cuvintele „quelle horreur!“ (ce oroare!) rostite de Beckett în clipa în care a aflat la telefon că primise premiul. Iar de la Modiano nu te puteai aştepta decât la ceva asemănător.
Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu a ieşit din casă nu doar până în joia în care s-a anunţat premiul, ci nici în cele două luni care au urmat, ca şi când ar fi aşteptat ca în Jardin du Luxembourg să cadă şi ultimele frunze, martori tăcuţi ai tuturor evenimentelor.
Se înţelege că acum ar fi trebuit să treacă alţi doi ani, în afara celor care trecuseră, în aşteptarea întâlnirii noastre.
Analizând în linişte împrejurările, surprizele neaşteptate, scurgerea lentă, dar sigură, a timpului, numărul schimbat la interfon, fără a mai pune la socoteală alte şi alte amănunte, am socotit că întâlnirea noastră ar fi putut avea loc în cel mai bun caz în 2016. Şi, ca să dau un termen maxim, ar fi putut fi mai degrabă în anul 2026, când eu voi avea 90 de ani, iar el ceva mai puţin.
Dar, pentru siguranţă totală, în afara oricărei îndoieli, anul întâlnirii noastre ar putea fi 2036! Doar că nu la Café Rostand sau pe Bld. Saint Michel 63, ci acolo unde întârzierea, chiar de ani ori de secole, nu mai contează.
Iar acolo, dincolo, am fi putut să ne amintim râzând de cafeneaua noastră, în care nu ne-a fost dat să bem o cafea împreună, aflată în apropierea parcului cu un nume neobişnuit, ceva între lux şi burg, care ar fi putut fi Burgalux sau Luxaburg, pe lângă care trecea un bulevard care atunci s-ar putea numi altfel, şi de o listă, îţi aminteşti unde am fost amândoi, ca un fel de cursă, dar nu de cai, ci de alt gen, şi la un moment dat pe listă apăruse o rusoaică, o anume Bella Ahmadulina, iar eu am vrut să-ţi povestesc ceva despre ea, dar nu am putut, căci acolo, pe pământ, era ceva care mă împiedica, ceva care se numeşte „ruşine“, îţi aminteşti cum îi spune în franţuzeşte? nu te mai chinui, ştiu că n-o să poţi găsi, pentru că aici nu există… Şi pe lista aceea era şi Bella Ahmadulina, cândva studentă la Institutul Gorki, unde, după cum ştii, am fost şi eu student, iar ea, ca toate fetele, avea camera la etajul întâi, iar duşurile comune erau la subsol, şi băieţii din an făcuseră o gaură în peretele despărţitor dintre bărbaţi şi femei, se înţelege de ce, iar Bella, în afara faptului că era frumoasă, devenise cunoscută şi ca poetă, ceea ce ne sporea curiozitatea… Aşa că, văzându-i… numele pe listă, am fost cât pe ce să scot un ah, păi asta e Bella noastră, adăugând şi câteve cuvinte care acolo nu se spun… Nu ştiu, se mai numeşte Paris oraşul acela?
Ca orice cafenea care se respectă, Rostand avea şi ea propriile reguli. În primul rând programul. Era deschisă tot anul. Fiind douăzeci de ani clientul ei, n-am ştiut niciodată ora de deschidere, pentru că nu mi s-a întâmplat vreodată să vin şi s-o găsesc închisă. Şi nici să văd când se închide.
Invers decât celelalte surate, Rostand nu se încurca în reguli şi interdicţii. Aşa, de exemplu, pe când la Flore erau interzise telefoanele mobile, la fel ca la teatru, la Rostand nu numai că nu erau interzise, dar, spre mirarea generală, aici clienţii puteau veni chiar şi cu câinii de companie. (Observaţia că acest amănunt are legătură cu celebrul război de altădată, când câinii i-ar fi putut teroriza pe intelectuali, nu era de lepădat.)
Cât priveşte celelalte animale, cronica nu era foarte clară. Erau amintite, dar foarte vag, două coşuri împletite ca nişte colivii, care, cu toată încăpăţânarea posesoarelor, nu fuseseră acceptate în local, prima pentru că avea înăuntru un papagal, bănuit că i-ar fi putut trece prin cap să măscărească vocile clienţilor, iar cealaltă pentru că ar fi putut avea înăuntru un şarpe.
Precum mai toate cafenelele, Rostand trebuie că avea şi zonele ei misterioase, imposibil de explicat, create între ea şi clienţii ei. Erau atât de mulţi oameni, cu atâtea şi atâtea mentalităţi, încât asta nu avea cum să nu lase urme într-un spaţiu atât de limitat. Era imposibil de aflat ceea ce lua cafeneaua de la ei şi, încă şi mai greu, ce luau ei de la ea.
Dincolo de asta începea o zonă şi mai enigmatică, asemănătoare cu misterul limbilor, cărora nu le-ai putea înţelege modificările din timpul lăuziei sau după ce au zămislit briliantele poetice. Devin mai frumoase, sunt extenuate, plâng şi suspină?
Reveneau din ce în ce mai rar vechile visuri, şi cu atât mai rar cele de la început, precum acela al neinvitaţiei. Ieşea timid din amintire, cu un zâmbet sub care-şi ascundea ranchiuna, precum prostituata bătrână care te-a învăţat iubirea şi care acum bâiguie: nu mai ai nevoie de mine, poate că ţi-e şi ruşine, dar nu uita, eu am fost cu tine atunci când nu aveai pe nimeni.
Într-un rând mi-a apărut Parisul însuşi, dar îndepărtat, parcă vinovat, cununat, cine ştie cum, în secret cu Franţa…
Scriitorul albanez ISMAIL KADARE (1936–2024) a absolvit filologia la Tirana și și-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspirații juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte (Humanitas Fiction, 2020), care-i aduce notorietatea internațională. În anii următori publică romane și numeroase volume de povestiri, dobândind o reputație greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971, 2005; Humanitas Fiction, 2012, 2022), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei(1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări(1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida Rușinii (1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârșitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile înghețate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Accidentul(2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015; Humanitas Fiction, 2018). Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conține cinci dintre nuvelele sale istorice, iar Călărețul cu șoim (Humanitas Fiction, 2020) – patru nuvele investigând absurdul totalitar. Kadare este și autorul unor eseuri și scrieri memorialistice, cum ar fi Dimineți la Café Rostand (2014; Humanitas Fiction, 2021) și Înfruntare la nivel înalt: Misterul convorbirii telefonice Stalin–Pasternak (2018; Humanitas Fiction, 2022). A fost recompensat cu numeroase premii și distincții literare, printre care primul Man Booker International Prize (2005) și Jerusalem Prize (2015). În 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de țări.
Citiţi şi
Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak
Lumea pe care am cunoscut-o tocmai se sfârșește
“Ne-a făcut-o comitetul Nobel de data asta!”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
