În urmă cu două zile, pe 13 mai, cultura românească a suferit o nouă pierdere: Micaela Ghiţescu, traducătoare şi redactor-şef al revistei Memoria. Născută pe 18 iulie 1931, aceasta a încetat din viaţă după 87 de ani, dintre care trei şi i-a petrecut în închisorile comuniste, condamnată sub acuzaţia de spionaj în favoarea Franţei şi parte din celebrul „lot francez”, format din eleve şi profesoare.
Fiica chirurgului Constantin Ghiţescu şi a Mariei-Eliza (născută Papacostea), Micaela Ghiţescu a făcut studiile la Liceul Carmen Sylva şi la Gheorghe Lazăr din Bucureşti, după care a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, secţia de limba şi literatura franceză (1949-1952, 1955-1957).
În ultimii ani de viaţă a luptat cu un cancer, pe care l-a învins, după care şi-a publicat memoriile în casa construită în anii ‘20 de părinţii ei, lângă Cişmigiu. O locuinţă unde portretul Regelui Mihai I încă trona la loc de cinste, pe unul dintre pereţi.
Victima represiunii din perioada comunistă nu a iertat ororile vechii orânduiri până la finalul vieţii, sentiment pe care l-a reconfirmat într-un interviu acordat jurnalistului Andrei Crăciun în urmă cu șase ani.
Am venit să vorbim despre viaţa dumneavoastră. Scrieţi în cartea pe care tocmai aţi publicat-o, „Între uitare şi memorie”, singura dumneavoastră carte, că aţi reuşit să supravieţuiţi „Războiului de 50 de ani”. Cum a fost?
N-a fost uşor, dar am învins prin credinţa mea, sunt un om optimist.
Au fost momente când v-aţi pierdut speranţa?
Ştiţi când? Atunci când am ieşit din închisoare.
Deci nu în închisoare!
Nu, ci atunci când am dat peste toată nebunia de afară, fiindcă situaţia era foarte dificilă aici în ’55. Din punct de vedere psihic a fost perioada cea mai grea. Plus toate dificultăţile pe care le-am avut până să intru la facultate, apoi să-mi găsesc un serviciu. Pe urmă, încetul cu încetul, mai uiţi. Eu când am ieşit din închisoare am primit imediat vestea morţii tatălui meu, care a murit de supărare, şi a fratelui meu, Andrei, carea murit misterios într-un accident pe munte. În trei ani i-am pierdut pe amândoi. O colegă de închisoare, Ileana Ghica, mi-a dat vestea.
Aţi menţinut legătura cu fostele colege de închisoare?
Să vă spun: am ţinut şi nu. Adică ne era destul de teamă. De aceea nici nu am vrut să văd dosarul de la CNSAS. Pentru că eu cam ştiam. Două dintre colegele mele cu care fusesem la închisoare mi-au spus că au fost nevoite să dea declaraţii despre mine.
N-aveau prea multe opţiuni.
Da, tocmai, n-au avut, sigur că da. Şi atunci am zis că nu vreau să am asemenea surprize. Şi mai mult, când am cerut dosarul fratelui meu, care mă interesa cu adevărat să văd dacă a fost vorba de un accident sau altceva, ce mi-au dat a fost o nimica toată, ceva nesemnificativ. Şi lipseau pagini! Chiar tânărul de la CNSAS mi-a spus că o să am o decepţie, că nu voi găsi mare lucru în dosar. Erau 5 pagini despre viaţa lui din liceu, dar paginaţia se termina la 35. Am făcut o cerere ca să mai caute, însă mi s-a răspuns oficial că nu s-a găsit nimic.
Mai ştiţi cum eraţi îmbrăcată când aţi ieşit de la închisoarea din Mislea?
N-am primit niciun pachet de îmbrăcăminte. Erau hainele pe care le-am purtat şi în închisoare la Uranus şi la Jilava, foarte ponosite şi rupte. La Mislea purtasem costumaţia vărgată.
Nu ne-aţi spus de ce v-au închis.
Pentru că am menţinut corespondenţă cu Marcel Fontaine, fostul director al Liceului Francez din Bucureşti, o corespondenţă banală, nimic deosebit, dar suficient pentru a deveni „duşman al poporului”. Prima mea acuzaţie a fost de „crimă de înaltă trădare”. M-au reîncadrat apoi la „complicitate la delict de agitaţie publică”.
V-au arestat noaptea, nu?
Da, noaptea, 24 octombrie 1952. Au venit patru sau cinci bărbaţi. Au „arestat” din bibliotecă şi două cărţi. Le ţin minte: „Chipurile şi priveliştile Americii”, de Petre Comărnescu, şi „Britannicus”, de Racine.
Când v-aţi eliberat ce dată era?
6 octombrie 1955. Am stat în puşcărie trei ani fără trei săptămâni.
Cum vă priveau oamenii la ieşire?
Culmea e că ne-au primit bine. Niciun fel de reticenţă. Se ştia, probabil, că nu fusesem în primul „lot” care a ieşit. Îmi amintesc însă că, ajunsă acasă, mi-a scăpat o bucată de pâine şi eu am luat-o, să o mănânc. Mama a fost îngrozită! „Stai, dragă, că ţi-a căzut pe jos!” Dar mie mi se părea normal să o iau şi să o mănânc. Nu iroseam nimic.
„Acum văd că Ion Iliescu iar şi-a scos coarnele!”
Care a fost impactul cu libertatea?
Oamenii păreau mai gri şi mai trişti şi, în general, se simţea că nu este speranţă. Îmi amintesc că exista un magazin, „La coada calului” îi spunea, unde se găseau parfumuri franţuzeşti, care pentru noi erau lucruri de lux, erau scumpe. Dispăruse tot ce era frumos.
Cum i-aţi explica unei fete născute în 1989 ce înseamnă verbul „a remaia”?
Chiar! A dispărut obiceiul acesta al dusului ciorapilor la „remaiat”. Da, ne duceam ştrampii la remaiat. Lucrau femeile cu o croşetă foarte fină şi refăceau rupturile. Nici ciorapi nu aveam, ăsta a fost comunismul!
Cum v-a schimbat închisoarea?
M-a învăţat să am răbdare şi să am credinţă. Am devenit mai umilă. Când eram mai tânără eram mai sigură pe mine, mai prezumţioasă. Şi am devenit mai credincioasă. Eram credincioasă şi înainte, dar mai formal, mergem la Biserică, ne împărtăşeam, dar în închisoare mi-am întărit credinţa. Poate şi pentru că eram influenţată de cei din jur, fiindcă erau foarte multe măicuţe ortodoxe şi catolice. În orice caz, căutam să am ceva pe care să mă sprijin, iar credinţa era unul dintre aceste lucruri.
Cea mai frumoasă imagine din cartea dumneavoastră, cred, este aceasta: aţi fredonat „Oda Bucuriei” când a murit Stalin.
Da, asta a fost ceva deosebit. Am fredonat „Oda Bucuriei” când a murit Stalin. N-a fost ideea mea, a pornit încet, încet dintr-o altă celulă şi am cântat. A fost extraordinar când am aflat ce s-a întâmplat, nici nu mai ştiu cum, cred că prin Morse. Ţin minte că s-au tras clopotele atunci!
Aveaţi şi gardieni-femei?
Erau. O singură dată am fost pedepsită la „gherlă”, dar zău că nu-mi mai aduc minte de ce. Am avut un raport făcut pe şapte zile, nu ştiu din ce motiv, însă eu ţin minte precis că am stat doar cinci zile.
Cum era „la gherlă”?
Era ca un ascensor mic, mic, unde era permanent întuneric. Primeam o rogojină, dar n-o puteam întinde, ci doar o puneam pe jos, altfel stăteam în picioare, că era ud pe jos. Eram păzită, oricum nici nu aveai ce să faci.
La ce vă gândeaţi în timpul acela?
Ne gândeam mereu la familie, povesteam filme, romane, învăţam poezii şi rugăciuni… şi trecea timpul. Omul rezistă.
V-au bătut?
Nu, nu m-au bătut, mă chinuiau altfel.
Cum?
În timpul anchetei, de pildă, nu mă lăsau să dorm. Mă supravegheau încontinuu. Nu te puteai întinde. Şi mi-au luat ochelarii încă de la arestare. Cât am stat în anchetă, 13 luni, nu am avut ochelarii. Iar eu sunt mioapă! Nu vedeam.
Nu e mai bine, uneori, să nu vezi?
Nu, nu era mai bine. Că eram foarte vulnerabilă. Trebuia să văd, să fiu cu toate simţurile ascuţite.
V-aţi afirmat ca traducătoare din limba portugheză. Aţi tradus şi „Eseu despre orbire” al lui Saramago?
Nu, dar l-am cunoscut.
Cum era?
Era drăguţ şi galant. El era comunist, dar ducea o viaţă de nabab, acolo, în insula lui, în Lanzarote. Pornise de foarte de jos.
A meritat suferinţa?
Ce să zic, dacă ai supravieţuit… Dar nu, nu a meritat pentru cât au suferit ai mei. Că eu am ieşit bine până la urmă, m-am descurcat. Îmi aduc aminte că ne acuzau pe noi că „dădeam informaţii”. Ce informaţii dădeam noi? Ţin minte că eram încă în liceu, la Liceul „Carmen Silva”, şi atunci dădea Bacalaureatul una dintre fetele lui Dej, nu actriţa, cealaltă. Ea nu învăţa la noi la liceu, cred că făcea unul particular, dar venise să dea Bacalaureatul la liceul nostru. Şi s-a făcut vâlvă, că vine fata lui Dej, nu ştiu ce, nu ştiu cum. Noi eram mai mici, dar am auzit că s-a făcut pentru ea o serie întreagă de fete slabe, proaste, ca ea să strălucească. Eu i-am scris lui Marcel Fontaine toată povestea asta, iar cei de la Securitate au găsit scrisoarea asta. Nu ştiu cum au putut ei s-o intercepteze, dacă cineva de acolo a trădat sau cineva de aici, în orice caz, atâta m-au întrebat de Bacalaureat, că nu înţelegeam ce vor. Îmi spuneau: „Ai vorbit despre nişte neplăceri pe care le-ai avut la Bacalaureat”. Ce neplăceri? Nu înţelegeam! Bacalaureatul în sus, Bacalaureatul în jos. Pe urmă mi-am adus aminte că îi scrisesem lui Marcel Fontaine despre fata asta, nu despre examenul meu. Asta era în corespondenţă, genul acesta de anecdote pe care le auzeam şi noi şi le vorbeam, despre care ei au zis că e „crimă de înaltă trădare”.
I-aţi iertat?
Mai degrabă i-am uitat. Mai puţin îl iert pe Iliescu care ne-a ţinut în urmă atâta timp şi ne-a tras înapoi. El e de neiertat, zău! Acum văd că Ion Iliescu iar şi-a scos coarnele!
Nu e şi poporul acesta un pic de vină?
Sigur că da! Poporul… pe care parcă nu îl interesează altceva decât banii! Am avut ghinion cu poporul ăsta!
Care este cea mai mare bogăţie a dumneavoastră?
Uite, că sunt liberă, că mă simt totuşi liberă. Acum avem libertatea asta pe care putem să o folosim spre bine. De ce să nu facem ceva să „propăşească”? De fapt, asta este ceea ce mă îndeamnă să lucrez în continuare la revista „Memoria”. Aşa, puţini cititori câţi avem, totuşi e bine să-şi aducă aminte cineva.
Locuiţi în casa în care v-aţi născut!
Da, mare noroc am avut că nu au naţionalizat-o. Am stat cu securiştii în casă, dar e bine că nu ne-au luat-o. Eu nu mai aveam puterea să o recâştig prin instanţe. E casa cumpărată pe credit, de tatăl meu, în anii ’20.
Ce vă mai bucură, doamna Ghiţescu?
Uite, recent, înaintea lansării cărţii, am avut parte de o întâmplare fantastică. Am fost la RFI pentru un interviu, însă n-am dat importanţă. Eu eram preocupată să ajung la timp, pentru că urma să intru în direct. Şi în timp ce stăteam cu căştile pe urechi şi vorbeam la microfon, peste tot era scris cu roşu, pe tavan, pe pereţi, RFI, RFI. Şi atunci mi-am dat seama. Uite unde pot să fiu acum să vorbesc! Când noi pentru asta am fost arestate (n.r. – Marcel Fontaine, cu care Micaela Ghiţescu a întreţinut corespondenţă a lucrat pentru RFI) şi au fost toate suferinţele. I-am spus şi fetei care mi-a luat interviul, ruşinată, că abia atunci mi-am dat seama unde eram. A fost ca o minune.
Interviul integral aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
