Din ciclul: „Sunt plină de amintiri!”
Citind cu mare plăcere postările unui fost preot, dau tot timpul peste produsul de patiserie: langoș… Sincer, am mâncat doar o singură dată langoşi şi am rămas cu un gust ciudat, deși erau umpluți cu brânză! Dar mai bine să vă povestesc.
Eram tânără, proaspăt căsătorită. Soacra mea, o doamnă specială, care făcea cel puțin un infarct pe zi (mai face şi azi) ne amenința permanent că, într-o zi, o să facă „hiiiiiiiiiiiiihck ….şi gaaaaataa”, căreia i se ridica tensiunea la cifre impresionabile – 27/28, care a chemat atât de des salvarea în ultimile trei decenii că, dacă ar fi trebuit să plătim doar benzina, am fi avut cel puțin trei ambulanțe private, deci această soacră a mea, mă întâmpină, într-o zi, disperată:
-A muriiiit Floriiiiiiii!
-Cine e Floriiiiiiiiii, Mimo?
-Cum, cine eeee?? E cumnata fratelui meu, sărmana, 36 ani, doi copii mici… Vaaai, vaaai! Trebuie să fim alături de Sandu, neapărat.
Cum soacra tocmai se întorsese din spital cu câteva zile în urmă, cu inima slăbită, în piuneze, carevasăzică, așa cum o cunoșteam cu toții, cu avalanșa de infarcturi si tensiuni oscilante, i-am recomandat să stea naibii liniștită, să nu ne facă vreo bucurie. Nu şi nuuuu! Ea trebuie să fie alături de fratele ei Sandu şi de cumnata ei, în această grea pierdere, chiar dacă nu o văzuse niciodată pe această doamnă în timpul vieții.
Bine, zic eu, dacă chiar trebuie să participi direct la o așa tragedie, doar însoțită de mine, declar solemn…Ne îmbrăcăm noi elegant, în culori sobre, cumpărăm flori şi lumânări, traversăm Bucureştiul şi ajungem în Floreasca, unde era depusă cumnata Flori, în apartamentul în care a trăit.
Acolo, suntem întâmpinate de unchiul Sandu şi de câteva doamne îndoliate. Nu apucam nici măcar să aprindem o lumânare sau să punem florile undeva şi suntem luate în primire de un domn cu barbă, ușor grizonant, un pic cam plinuț, micuț de statură, cu pași apăsați, brațe scurte şi gesturi largi. Acesta se recomandă ca fiind proaspătul văduv şi ne conduce într-o cameră, în care începe să ne povestească de proveniența lui de viță nobilă.
Din când în când, se ridica şi mai scotea câte-un document firav, îngălbenit de vreme, care atesta cum ca stră-stră-stră …fusese paharnicul lui Ştefan cel Mare, o poză cu străbunica în costum de epocă, umbreluță de soare şi mănuși de dantelă, un alt străbunic cu joben şi frac, cu o expresie a feței de constipat grav, care se sprijinea țeapăn într-un baston. Eu mă uitam ca la cea de-a opta minune a lumii și nu-mi venea să cred. Soacra mea, o adevărată doamnă, părea că uitase motivul venirii noastre şi-l asculta fascinată pe nobilul domn, de parcă eram la premiera unei piese de teatru îndelung așteptată.
Până la urmă, într-un moment de respiro, după ce mi-am învins consternarea, l-am rugat pe nobilul domn, să ne conducă la soția dânsului, de la care dorim să ne luăm rămas bun, cu promisiunea că vom organiza o nouă întâlnire, în care să ne cunoaștem mai bine, până la a coişpea generație! Sigur! M-a privit surprins de insensibilitatea mea la chestii nobile, a țâșnit de pe scaun si ne-a condus într-o altă cameră, în care se afla soția dumnealui, într-un coşciug simplu. Era o femeie slabă, mignonă, brunetă, îmbrăcată într-o rochiță galbenă ca lămâia, ce părea că doarme, doar cu ochii un pic întredeschiși, ca să vadă cine intră în cameră. Îi legaseră fața cu o fașă, de sub bărbie până în creștetul capului. Soțul mi-a explicat savant că au ras-o pe cap la spital, ca s-o poată opera. Operația a reușit, pacienta a decedat câteva zile mai târziu, în urma unor complicații, iar la morgă au aruncat-o într-un frigider, unde s-a congelat cu ochii deschiși şi gura într-o parte, de aceea au pansat-o așa.
În timp ce ascultam, urmăream atentă gesturile unor doamne, care înlăturau cu niște evantaie pretențioase, muștele obraznice, care dădeau târcoale decedatei. În clipa aceea, s-a rupt cuiul în care era atârnată o mare icoană, care o înfățișa pe Fecioara Maria și Pruncul. Mi-am scuipat în sân, înăbușindu-mi o înjurătură şi făcându-mi repede cruce, cum făceau toți ceilalți. În urma şocului, inima mai să-mi sară din piept. Nu sunt nici foarte credincioasă, nici superstițioasă, dar în casa aceea, parcă vibra aerul. Abia mă liniștisem un pic. Chiar încercam să-mi ascult bătăile inimii. Icoana era din nou pe perete, la locul ei şi am rugat-o în gând să nu mai cadă şi, dacă s-ar putea, să plecăm cât mai repede afară, la soare, la viață… Stăteam în dreapta soacrei mele, la picioarele decedatei, încercând să fiu cât mai decentă. Mă gândeam, ce destin trist a avut şi cum vor creşte copilașii aceia fără mamă. Dintr-o dată, apare o tavă plină de langoși umpluți cu brânză. Suntem rugați să mâncăm şi să bem un pahar de vin în memoria decedatei, „Dumnezeu s-o ierte!”. Cum aş fi putut să refuz, dar câtă tărie îmi trebuia să mănânc? Stăteam cu langoșul în mână de parcă era un șoarece mort. Nu-mi venea să mușc din el în mirosul acela de tămâie, flori, ceară, descompunere, naftalină, transpirație, plus bâzâitul de muște…
O doamnă, care ea însăși părea îmbălsămată, îmbrăcată cu o bluză neagră, de dantelă, mâncată de molii pe alocuri, cu fața ca o prescură şi buzele pungite peste o proteză prea mare, se apropie de fața moartei, îndepărtează o muscă ca la concursul de karate şi, cu un gest profesional, desface brusc fașa din creștetul femeii. Eu tocmai făceam eforturi supraomenești să mușc din langoș, după ce-i făcusem pârtie cu două pahare de vin. Cu langoșul în dinți, văd cum, dintr-odată, fașa lasă mandibula să cadă, gura se deschide ca într-un căscat ușor şi parcă şi ochii s-au mișcat un pic, în timp ce peruca aluneca într-o parte. Mi-a rămas langoșul întreg în gură, mâna mi-a căzut moale pe lângă corp, am uitat să mai respir şi o secundă, două, am crezut că voi face pipi pe mine. Bătrâna, cu mișcări sigure, de expertă în funeralii, a poziționat din nou peruca pe centru şi, cu o voce tânguitoare, de bocitoare de cartier, a întrebat: „Ceeee vrei tuuuuuu să ne spui, draga Floriiiii??? De ce ai deschis guraaaa??”.
Eu, care reacționez totdeauna atipic în situații extreme, după ce mi-am smuls langoșul din dinți, am exclamat:
– Vrea să vă muște de nas …cred! Soacra mea, care cred că era la fel de şocată ca mine, a izbucnit în râs şi, în următoarea secundă, şi-a pus batista la ochi şi a început să se smiorcăie, cum s-a priceput mai bine. Eu m-am îndreptat imediat spre ieșire. Era prea mult pentru mine. Unchiul ne-a condus la primul taxi. În drum spre casă, am ascultat critica soacrei. Se poate să o pun în astfel de situații? Ce o să creadă lumea?
Aceasta a fost a doua înmormântare la care am participat în viața mea şi prima întâlnire (dar și ultima) cu langoşii!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre moarte și alte nimicuri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
