Despre lumea din jur nu mai auzeau nicio poveste. O trăiau doar pe a lor. Se iubeau firesc, la adăpost de ochi indiscreți. Se avea unul pe celălalt și ăsta era singurul răspuns de care aveau nevoie. Dragostea lor era tot ce conta. O simțeau sigură și de nezdruncinat.
A venit apoi o zi care începuse cu aceleași armonii ca toate celelalte, dar care nu avea să se termine la fel. A lăsat în urmă doar un bilet: „Iartă-mă. Am nevoie de spațiu…” Așezat pe masa din bucătărie, lângă cafeaua ei.
În dimineața aceea căpătase gustul amar al neputinței și părea că tot zahărul din lume nu avea cum să o îndulcească. O copleșise o tristețe neprietenoasă și dintr-o dată își făcuseră loc în mintea ei o mie de întrebări.
Împăcat cu decizia luată. În sfârșit liber. Se avea doar pentru sine și avea tot timpul din lume la dispoziție să facă ceea ce își dorea și nu apucase încă.
Și câte nu a trăit în timpul cât a fost fără ea! A sedus, a călătorit, a cutreierat lumea largă și a profitat de tot ce îi oferea viața. Și-a oferit bucurii mai mici sau mai mari, mai autentice sau mai superficiale.
Din când în când însă, mintea l-a obligat să exploreze cotloanele cele mai ascunse ale ființei sale. Nu-i plăcea nici măcar să tragă cu ochiul acolo. Nu suporta întunericul. Dar nu se putea opune.
A realizat că tot ce făcuse în timpul acesta fusese să încerce să umple goluri. Era, însă, un singur loc pe care oricât s-ar fi străduit nu avea cu ce să îl umple. Golul din inimă, un spațiu ce-i aparținuse cândva doar ei…
©Marc Le Mené
A refăcut de mii de ori în minte logica pentru care plecase de lângă ea în felul acela și motivele care îl făceau să realizeze că oricât de departe s-ar fi dus nu putea fugi de el. Numai acolo fusese vreodată fericit. Lângă ea. Nu știa de ce, dar îi venea atât de greu să recunoască…
O nouă zi. Zilele ei uitaseră, de la un moment dat, să mai înceapă armonios. Într-una din ele, ușa s-a deschis cu zgomot și s-a lovit de perete și atunci l-a văzut. Într-o secundă era în fața ei: „Iartă-mă. Da. Am nevoie de spațiu. Dar singurul spațiu pe care mi-l doresc e în preajma ta!”
Aproape că a vărsat ceașca de cafea când a realizat. Învățase între timp să o bea fără zahăr… Se întorsese în povestea lor. Cea pe care amândoi o iubeau și care fusese cândva sigură și de nezdruncinat. I-a luat câteva clipe să înțeleagă ce se întâmplase. Apoi privirile lor au început să-și vorbească. Fără obstacolele cuvintelor.
A luat-o în brațe, așa cum făcea în fiecare dintre zilele când nu le păsa de cei din jur, ci își trăiau liniștiți iubirea.
Nu i-a trebuit mult până să simtă din nou gustul calm al fericirii, nu între simple ființe, ci între suflete-pereche. Nicidecum între oameni care s-au regăsit, ci între oameni care nu s-au pierdut niciodată…
A zâmbit când și-a reamintit cât de cald și de bine fusese întotdeauna în brațele lui. Cât de dor îi fusese de ei doi…
Și pe neașteptate, după un timp ce parcă nu trecuse nicicând, toate întrebările pe care le-a avut vreodată au devenit în îmbrățișarea aceea, atunci și acolo, răspunsuri…
Guest post by Monica Tarcău
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
