…sau, că să mă exprim mai realist: e acută, nu cronică. Nimeni nu înşală fără motiv. Asta dacă vorbim de indivizi întregi la minte, nu de cei ale căror nevoi psihice şi fiziologice depăşesc capacitatea de satisfacere a celor cât de cât echilibraţi. Ba, mai mult, întotdeauna cei doi parteneri de cuplu sunt vinovaţi în egală măsură. Şi sunt SINGURII vinovaţi. O spun psihologii, eu doar m-am convins din ce-am trăit pe pielea mea. Nu e vinovată nici „curva aia” care, aparent, ţi-a luat cu de-a sila bărbăţelul când, în viziunea ta, voi doi aveaţi o relaţie atât de armonioasă. Nu e de vină nici „hoitarul” care stă la pândă şi-i urmăreşte momentele de slăbiciune femeii tale că să ţi-o sufle pentru una sau mai multe escapade extraconjugale. Niciun om sănătos la cap nu se bagă într-o aventură sau chiar o relaţie cu o altă persoană decât dacă ea îi va oferi mai mult decât îi oferă actualul partener. Şi nici măcar asta nu va fi problema. Nu se va arunca în braţele altcuiva decât dacă acel „mai mult” acoperă nevoile şi dorinţele sale neîmplinite în actuala relaţie. O femeie nu va înşela pentru 10 minute în plus de sex, dacă atât cât are deja cu bărbatul ei e suficient şi de calitate. Nu va înşela pentru un sejur în Thailanda, dacă vacanţele în Grecia şi în Bucovina pe ea o fac fericită şi-i aduc liniştea şi confortul de care are nevoie. Nu va înşela pentru un colier cu diamante, dacă acea bijuterie, în ochii ei, are doar un preţ piperat, dar nu şi valoare.
E la fel de valabil şi pentru un bărbat care nu va alerga după vreo jună bălaie care se apropie vertiginos de standardele de 90-60-90, dacă idealul lui este femeia uşor rubensiană, cu puţină celulita şi cu sâni poate nu tocmai generoşi dar fermi, însă foarte pasională şi pasionată de omul de lângă ea.
Lista poate continua şi oricum mă opresc aici cu datul din gură în numele bărbaţilor. Argumentele lor, cu siguranţă, pot excede capacitatea de anticipare şi de înţelegere a unei femei.
Femeia, în schimb, înşală când nu se simte suficient valorizată. Când în faţa ei se situează mai întâi mămica, tăticul, fratele, sora, gura lumii… şi abia apoi vine şi rândul ei.
Înşală atunci când un bărbat deja nu prea mai e bărbat, când nu mai are argumente să o ţină lângă el şi atunci foloseşte şantajul sentimental ca principala şi, uneori, unica şi ultima armă. Când stoarce două lacrimi şi se tânguie şi se zvârcoleşte ca în flăcările iadului că nu poate trăi fără ea, când nu face nimic să-şi repare greşelile, însă ameninţă că-şi taie venele mai bine decât să rămână fără ea. Asta până ei i se face milă şi cedează. (Oare ce satisfacţie poate avea un bărbat când ştie că o femeie stă cu el din milă şi nu pentru vreun merit deosebit al lui? Dar, înainte de a pune această întrebare, ar trebui să ne asigurăm că flăcăul asta, degrabă storcător de lacrimi amare, ar trebui mai întâi să fie conştient de faptul că a ajuns la stadiul în care nu mai inspiră altceva decât milă.)
Femeia înşală atunci când un bărbat oferă sau face gesturi, lucruri numai dacă este constrâns, numai dacă se simte ameninţat şi când, de cele mai multe ori, e prea târziu.
Sau când constată că, pentru el, ea nu valorează mai mult decât autoturismul familiei.
O face atunci când realizează că sănătatea ei e mai puţin importantă pentru el decât un banal comision făcut pentru mama sau tata. Când nu contează dacă ea are febră 40 şi se dă de ceasul morţii la propriu; dacă mămica l-a trimis să ducă gunoiul, femeia lui n-are decât să înghită un kil de gheaţă între timp, că doar priorităţile sunt priorităţi, nu?
Dar şi atunci când el, prin lipsa de reacţie, devine complice pasiv la denigrarea partenerei lui, al unor personaje de o calitate morală şi intelectuală îndoielnică (da, de multe ori aceştia sunt înşişi părinţii lui), fără niciun motiv real, ci doar pe bază de zvonuri şi bârfe culese de la alte personaje de cam aceeaşi calitate morală şi intelectuală.
Femeia înşală atunci când bărbatul de lângă ea este gelos. Şi nu e gelos din motive reale, ci doar din precauţie. Când gelozia se manifestă ca o presiune, ca o sursă de stres şi nu ca o dovadă de afecţiune. Atunci când are pretenţia ca partenera lui să devină brusc o sălbatică care să întoarcă complet spatele trecutului, fără niciun argument sustenabil, ci doar că să-i gâdile lui orgoliul: „fă şi tu asta pentru că te rog eu, ce e aşa de greu?”. Când un banal mesaj de „La mulţi ani!” de ziua ei de la vreun fost de care s-a despărţit în condiţii civilizate devine o sămânţă de scandal (chiar dacă interacţiunea lor se rezumă fix la acest tip de politeţuri) sau când este suspectată de intenţii neortodoxe dacă îşi face unghiile roşii sau poartă fuste sub un anumit standard de lungime şi tocuri peste un anumit standard de înălţime. Chiar dacă, până la urmă, aşa a cunsocut-o şi aşa a luat-o, cu fuste scurte şi tocuri înalte şi până atunci astea nu păreau să reprezinte o problemă.
Pentru toate de mai sus, femeia poate fi tentată să înşele. Dar numai atunci când s-au adunat suficiente motive pentru a nu mai datora fidelitate şi pentru a nu se mai simţi atrasă de bărbatul de lângă ea, dar totuşi insuficiente pentru a pune punct unei relaţii defecte.
Şi uite aşa am ajuns să-mi dau singură cu stangu’-n dreptul şi să fac afirmaţii generice în numele „femeii”, în loc să mă rezum la cazuri concrete. Adică exact ce nu-mi place mie la alţii. În realitate, EU sunt femeia care a înşelat din toate motivele de mai sus. Nu mă ascund şi nu mi-e ruşine cu asta. Pentru că tot eu sunt cea care s-a convins că de „boala” asta te poţi vindeca. Pentru că acum am găsit leacul şi nu mai înşel. De când am găsit bărbatul pentru care acum sunt importantă, valoroasă, specială, încurajată să am grijă de mine şi să mă simt bine în pielea mea, pentru că acum bărbatul de lângă mine e atent la dorinţele şi nevoile mele, nu mi le ignoră şi face eforturi să le satisfacă. Pentru că acum unghiile roşii, rochiţele elegante şi pantofii cu toc sunt privite că un semn de cochetărie, ca un motiv de a fi mândru de femeia de la braţul lui, ca o dovadă că-mi pasă de faptul că lui însuşi îi place să-şi clătească ochii cu ceva frumos, şi că acel frumos pentru el sunt chiar eu. Că aşa m-a cunoscut şi aşa m-a plăcut şi aşa vrea în continuare să mă vadă, pentru că asta îi va menţine interesul la cote ridicate în continuare. Pentru că acum maşina bună a familiei e, până la urmă, o mână de fiare a cărui scop principal e să-mi ofere mie siguranţă. Acum eu sunt importantă, acum e esenţial să nu păţesc eu ceva, maşina se repară. Pentru că acum orice motiv de supărare se discută şi se ia în serios, se tratează cu prioritate şi se rezolvă. În concluzie: pentru că acum văd şi simt că lui ÎI PASĂ. Şi nu îmi imaginez ce ar putea, un alt bărbat, să-mi ofere mai mult decât am deja acum. Nu sunt o materialistă şi nu am cerut niciodată imposibilul sau ceva care să depăşească limitele bunului simţ. Nici el nu mă scaldă în bani, nu-mi atârnă diamante şi rubine la gât şi în urechi, nu-mi oferă vacanţe anuale în insule exotice şi staţiuni de lux. Nu am casa visurilor mele, nu îmi cumpăr haine şi pantofi de la celebrele case de modă. Încă folosesc cosmetice din plafar şi bat magazinele de duzină sau outlet-urile, încă nu îmi tremură picioarele nici dacă intru în vreun Second Hand. Încă fac curat în casă, spăl rufe şi fac mâncare, fără să am sau să-mi doresc ajutoare. Am însă un bărbat căruia îi pasă, care îmi demonstrează că ar face pentru mine şi mi-ar da tot ce îmi doresc, dacă ar putea. Şi chiar o face de fiecare dată când poate. Şi se bucură sincer doar pentru că eu mă bucur. Lucrurile astea sunt nepreţuite. Şi pentru toate astea, eu nu mai am niciun motiv să înşel.
Până la urmă, nu are importantă dacă înşeli pentru că bărbatul tău e beţiv şi te bate sau pentru că e doar gelos şi ţie nu-ţi place asta. Contează ce aştepţi tu de la o relaţie, cât oferi, cât primeşti, în ce măsură reuşeşti să te agăţi de alte lucruri sau activităţi care să poată compensa lipsurile şi neajunsurile din cuplu, care îţi sunt principiile, cât de înalte îţi sunt standardele şi cât de bine reuşeşte partenerul tău să se plieze pe toate astea, în aşa fel încât să nu te scape printre degete. Dacă toate astea nu funcţionează, nu e neapărat vina lui, cum nu e nici a ta. Pur şi simplu, nu sunteţi făcuţi unul pentru altul. Şi ar fi greu şi chiar meschin să ajungi să analizezi un potenţial partener de viaţă doar ca pe un candidat la un job pe care la final să-l respingi dacă nu s-a încadrat în criteriile de preselecţie stabilite de tine.
Eu am avut noroc, am găsit candidatul ideal. Şi fac eforturi să-l ţin motivat să nu plece.
Guest post by Delia Georgescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
