Povestea nu începe cu „a fost odată”. Deși în istoria lor personală ar fi putut încăpea tot atâtea dăți ca în a oricărui altuia. A fost odată o copilă albă, nescrisă – ea. Odată, un ștrengar naiv, cu mâini prea lungi și genunchi de-o curățenie îndoielnică – el. O dată bolnavă de pojar – ea. O singură dată fugit de acasă – el. Și, cu toate că trecerile prin viață le-au gravat firidele din iriși și filigranul expresiei, umbrele de sub gene și arcuirea spatelui, au continuat să se miște prin lume cu nonșalanță inconștientă, neamprentată.
O bucată de brânză pe masa de sub fereastră, când sună telefonul. Doi stropi roșii de vin pe cămașa albă. Cheile aruncate pe pat. Neliniștea unui vis aproape șters, despre o farfurie, două pahare și patru mâini.
Sentimentul că mai este ceva, dincolo. O cameră necunoscută, nedescoperită încă. Un etaj ascuns între tavan și acoperiș. Senzația că lumea e mai mare de atât. Mai multă. Mai bogată cu o dimensiune.
De câte ori simțea adierea aceea stranie, paralelă, corpul ei reacționa trimițându-i semnale electrice de-a lungul coapselor, până în degete. Atenție, urmează să se întâmple ceva. Și nu se întâmpla nimic. Și nimic. Și nimic.
Apoi s-au întâlnit. Fără artificii, fără muzică sentimentală pe fundal. Nici n-au știut că s-au întâlnit, când s-au întâlnit. Ea venise cu un prieten despre care credea că-i este iubit. El se gândea la viitor, într-un fel neglijent, în timp ce întorcea de pe-o parte pe alta fleicile de pe grătar, ca și cum ar fi frunzărit distrat foile unui calendar de anul nou.
La doi ani după asta, s-au apropiat unul de altul sub o pătură, într-o casă străină, doi buni prieteni adăpostindu-se de ploaie. Pe furiș, îngenuncheați în uimire, au strigat înlăuntrul lor miracolul, fără să și-l spună unul altuia. În afară, niciodată. Realitatea era înafară. Trebuia să fie. Acolo unde erau cheile, patul, bucata de brânză și stropii de vin. Mâinile, mâinile care se mângâiau în visul comun și niciodată împărtășit aparțineau altora (lui). Și adorau pe altcineva (pe ea). Așa că au păstrat tăcerea, ca să nu se stânjenească printr-o bucurie nefirească, nelumească și, în definitiv, prea stranie ca să fie adevărată. Asta l-ar fi făcut pe el să se simtă vulnerabil, iar pe ea stângace. Și nu așa merg lucrurile în viață.
Astfel că s-au căsătorit. Au pornit alături să-și construiască o mică lume, în jurul căreia gravitau serioși și plini de grijă – tu piața, eu mâncarea, apoi prietenii, aniversările, vizitele la părinți, foamea, setea, oboseala, sărutul pe obraz, îmbrățișările tandre, plăcerea unei nopți la cabană, spuma de pe creasta valului răvășindu-i părul.
Și, în continuare, visele ei despre camera în plus, atât de vii încât putea să miroasă pulberea de praf de pe mobilele lăsate în părăsire, să audă cum se crapă, la limita percepției, stratul de vopsea de pe pereți. Visele lui cu nișa din tavan pe unde pătrundea într-un spațiu nou, vast, de care nu aflase până atunci. Nu-și povesteau visele. Își creaseră o realitate blândă, bună, solară, un ecosistem fragil pe care nu îl voiau umbrit de niciun potențial de suferință, de niciun dor de necunoscut.
Dacă i-aș întreba azi, ar spune că au ales bine. Că astfel au putut să mă aibă și să mă crească pe mine, fiul lor. Să mă ajute și să mă protejeze, să mă învețe să privesc viața cu speranță și bunătate, în ciuda diformității cu care m-am luptat de la naștere.
Am uitat să vă spun: am patru mâini.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
