Pe plită, cartofii fierb, clocotind ușor în oala de tuci roșu, care-mi place mie atât de mult. Măslinele sunt tăiate feliuțe, castraveciorii și ceapa, la fel. Fierb câteva ouă alături. E cald afară, dar în casă e numai bine. Radioul merge în surdină, de parcă un aer de sărbătoare s-a așezat în bucătăria sa. De o săptămână n-a mai gătit. De o săptămână îi era dor să se învârtă printre oalele sale, printre farfurii, călcând apăsat pe gresia bej pe care a pus-o cu atâta drag soțul ei. Lucruri atât de obișnuite și banale i se păreau acum ca într-un spectacol. Fileurile de pui înoată în ou, apoi sfârâie în tigaie, date prin pesmetul fain pe care i-l recomandaseră „ăia mari”, de ziceau că seamănă cu cel japonez, panko. Ei nu-i păsa decât că face totul o crustă minunată. În robot se mărunțește o varză. O înnobilează cu puțină smântână, pune un praf de sare, puțin mărar. Așază salata în caserolă.
Au trecut două ore de când s-a externat și nu a anunțat pe nimeni. Vrea să se mai bucure puțin de fiecare clipă, aducându-și aminte de fiecare secundă din această săptămână, care a trecut cu ea și prin ea. Lecții de viață. Cu viață. Pentru viață. Chiar și ea a oferit una celor dragi ai săi. A simțit cât e de iubită și apreciată, deși nu așa și-ar fi dorit să i se dovedească. Ciudat, însă, timpul a trecut altfel, iar oamenii minunați pe care avea să-i întâlnească în săptămâna aceasta îi par acum predestinați.
Salata de cartofi e caldă. Încă puțin ulei de măsline și se amestecă totul. Miroase minunat. Gata masa. Își cheamă soțul și îl trimite înapoi în spital:
– Ai uitat ceva?, o întreabă îngrijorat deși o observă împachetând de zor tot ce a gătit;
– Nu, dar fetele din salon sigur au uitat gustul de mâncare bună.
Două copile, una de 17 și alta de 18, lecțiile ei dintr-un spital de boli infecțioase, au strigat în cor: „Ne iubește Sanda! Știam noi! Papa bun!”
Acum, poate să-și tragă sufletul. Sufletul… Of, câte spaime a mai primit zilele astea. Dar măcar ale sale au rezolvare. Are prieteni dragi care, însă, nu mai pot întoarce om bun și tânăr din drum. Alt accident, dar fatal. Sufletul… Câte povești de viață i-a scos Dumnezeu în cale, de o săptămână; câte îngrijorări a așezat și ea în sufletul celor dragi. Acum mâna îi e bine. Spre bine. Rana se trage, degetele se mișcă, tratamentul continuă.
Spitalizarea? Decentă. Oameni capabili și profesioniști avem. Dedicați, serioși, atenți. E drept că i s-au înfundat branulele, că nu i se găseau venele, că a făcut un puseu de tensiune. Unii ar spune ca a fost prea neatentă. Ce i-a trebuit să mângâie propriul câine adus în acel moment de la veterinar, chinuit cu perfuzii și altele? Dar i-a fost milă. Alții i-au sugerat să dea câinele, că prea rău i-a făcut. Se face că nu-i aude, ea știe că e doar vina ei. Nu se explică. De ce ar face-o? E simplu. A trecut. Nu e felul ei să intre în conflict; nu-i place nicio tabără. Preferă una în care oamenii apreciază ce au. Ea e în tabăra oamenilor buni și inimoși, de mă întrebați pe mine. A fost un accident, un accident din care a învățat multe, a întâlnit oameni buni, oameni-lecții, a primit în vizită oamenii ei, ai ei, cei care o stimează. A trecut totul, rezolvându-se. La ea s-a rezolvat. La alții, nu…
sursa foto: dogwithblog.in
Libertatea de a face un cartof în oala de tuci? Da, e mare. E imens să te poți folosi de fiecare oscior din corpul tău, dar mai ales să ai mintea și inima pline de recunoștință. Și ciudat, acum are prieteni noi, cu pistrui pe față și cu zâmbete cât casa. Viața o fi un accident, pe alocuri, dar lecția e mereu alta.
Te iubesc, sora mea, de la Cer la Pământ și-napoi. Și sunt mândră de tine. Și tot ți-aș fura oala aia roșie, franțuzească, de fontă.
Pe Adriana o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ochii Monei – o carte despre salvarea prin artă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
