Într-o zi, pe când aveam vreo șase ani, căutam prin scrinul bunicii „cutiuța cu bunătăți” (acea cutie în care ea ținea tot felul de dulciuri, pe care noi, copiii din orășelul de graniță, Turnu- Severin, le știam chiar pe numele lor sârbesc- kikiriki (arahide învelite în caramel), eurokrem (delicioasă cremă de ciocolată) sau gumă de mestecat Balonka), cutie la care se presupunea că nu aveam acces, întrucât bunica încerca să ne recompenseze chiar ea cu ceva dulce, doar dacă eram cuminți. Iscoditori cum sunt copiii, verișorul meu și cu mine o descoperiserăm, așa că, de multe ori, nu mai așteptam bunăvoința bunicii.
În timp ce scotoceam prin sertare, am găsit însă o altă cutie. Era de tablă, colorată, cu ilustrații așa de frumoase, înfățișând o turcoaică ce purta șalvari, într-un peisaj exotic, încât m-a făcut să uit de intenția mea de a savura o ciocolată. Am tresărit când ușa s-a deschis brusc și bunica și-a făcut apariția în pragul ei, privindu-mă dojenitor. Văzând că țin în mână cutia cu turcoaica, privirea ei s-a preschimbat într-una nostalgică… A zâmbit și m-a întrebat:
– Îți place? A fost un cadou de la bunicul tău, de pe vremea când abia ne cunoscuserăm… Mi-a luat-o de pe insula Ada- Kaleh. E o cutie de rahat turcesc, cum numai acolo se făcea…
– Ce insulă?! am întrebat eu. Apoi mi-am amintit că mai auzisem numele ăsta ciudat și înțelesesem că trebuia să fie undeva prin apropiere de orașul nostru…
– Și eu cum de n-am fost niciodată acolo?! Mi-ar plăcea atât de mult să merg pe o insulă! exclam eu, imaginându-mi deja un petic de pământ cu vegetație luxuriantă, înconjurat de ape, exact ca în „Robinson Crusoe”…
Privirea bunicii se întristează. Și îmi spune:
– Uite, dacă îmi promiți că o să fii cuminte și nu o să-mi mai cauți prin sertare, azi o să-ți spun o poveste adevărată…
– Bunico, pot s-o deschid? o întreb eu, acum, cuminte, încercând să-mi țin promisiunea…
Și încă înainte de a primi răspunsul am deschis cutia de tablă colorată. Se pare că bunica își păstrase acolo… tinerețea… Fotografii vechi, alb-negru cu ea și surorile ei, îmbrăcate după moda anilor ’30, cu codițe împletite, răsucite pe după urechi… Bunica tânără… atât de tânără… ce straniu! Apoi ea împreună cu bunicul. Tot tineri. Și câteva cărți poștale, pe care le schimbaseră între ei, pe vremea când încă nu erau căsătoriți. Ilustrate cu peisaje frumoase de prin țară. Și cu insula Ada-Kaleh.
– Unii ziceau că acolo era chiar un colț de rai, își începe bunica povestirea. Iar timpul parcă stătea-n loc… Pe această bucată îngustă de pământ ce se ițea din Dunăre își duceau viața vreo șase sute de oameni. Majoritatea turci. Aveau chiar și geamie, cu minaret orientat spre Mecca .
– Ce e aceea geamie? Dar minaret? Dar Mecca? o întreupeam eu, de fiecare dată când nu înțelegeam ceva. Iar ea îmi răspundea cu răbdare.
Bunica îmi povestise că pe lume sunt mai multe religii, deși Dumnezeu e numai unul. Doar că oamenii îl numesc diferit.
– Pe insulă ajungeai cu barca, iar ei, locuitorii de acolo, erau tare bucuroși de musafiri. Aici în zonă e mai cald ca în restul țării. Clima mediteraneană făcea deci ca pe acest mic petic oriental să crească o mulțime de măslini, leandri și smochini. Și trandafiri… atât de mulți trandafiri, din care ei făceau dulceață sau parfum… mici suveniruri pentru turiștii care veneau în valuri pe acest tărâm de poveste. Insularii ar fi putut trăi ca-n paradis, mâncând doar fructe din pomi și pescuind… Ei însă aveau acolo chiar și fabrici: de țigarete, de rahat…
Ochii îi cad, cu nostalgie pe cutia cu turcoaică, pe care eu o țineam încă pe genunchi…
– După cum îți spuneam, cutia asta de rahat mi-a cumpărat-o bunicul tău. Îmi amintesc și acum acea zi cu soare, când am vizitat bazarul și am băut cafea la nisip… Cetatea de pe insulă era impresionantă. Iar oamenii își construiseră case chiar pe zidurile ei. Era tare ciudat să vezi case cocoțate pe fortăreață… Turcii erau mereu bucuroși de oaspeți și la fel de primitori cu oamenii de rând, ca și cu regii… Știau că e un loc unic în lume. Și vechi, încă de pe vremea lui Herodot. Ba chiar, în interiorul geamiei se afla cel mai mare covor din Europa, care le fusese dăruit, pe la începutul secolului al XX-lea, de către un sultan turc. Se mândreau că pe insulă poposiseră regele Carol al II lea, dar și tânărul rege Mihai.
– Dar bunico, insist eu, pe mine de ce nu m-ați dus niciodată în locul acesta atât de frumos?!…
– Mi-ar fi plăcut să-l vezi și tu… dar, din păcate, insula nu mai există…
– De ce?! Întreb eu, cu tristețe.
– S-a scufundat… îmi răspunde ea grav…
– Cum?! S-a scufundat cu tot cu oameni? Cu pomi, cu case, cu cetate?…
– Nu, draga mea… Oamenii plecaseră deja de pe insulă… chiar și cetatea… hm… aș putea spune că a scăpat…
Am privit-o uimită. Și atunci a continuat să îmi explice.
– Știi barajul de la Porțile de Fier?
– Sigur! îi răspund eu, mândră. Ne-au dus acolo, cu grădinița. Tovarășa educatoare ne-a povestit cât e de important pentru întreaga țară. De acolo avem noi electricitate.
– Ei bine, acesta a fost prețul pe care a trebuit să-l plătim pentru construcția sa: scufundarea Ada- Kaleh-ului…
Am simțit atunci că îmi dau lacrimile. Ca atunci când bunica îmi citise legenda Meșterului Manole…
– Dar oamenii… unde s-au dus?!
– Păi mulți dintre ei au plecat în Turcia… unii la Constanța… iar alții au venit aici, la Severin… Nu știai că vecinii noștri turci au venit chiar de pe Ada-Kaleh?
Nu știam… Știam doar că sunt turci și era amuzant să o aud pe fetița lor strigându-și tatăl „baba” (tată –tr).
– Bine… dar cetatea? De ce ziceai că a scăpat?!
– Să-ți spun de ce… Cu toții am fost cât se poate de triști când am aflat că insula va dispărea… Și atunci s-a încercat strămutarea ei pe insula Șimian… care e tot pe Dunăre… nu departe de aici… Oamenii au muncit mult, ba chiar au numerotat fiecare cărămidă a fortăreței , ca să o reconstruiască în acest nou loc. Se dorea refacerea Ada- Kaleh-ului întocmai cum fusese odinioară… Deși n-ar mai fi fost la fel… oamenii, amintirile, smochinii, trandafirii, viața însăși… tot ar fi fost ceva… măcar ca atracție turistică… Altfel… insula asta, Șimian, e părăsită… chiar dacă se înalță acum pe ea vechea cetate… Cine știe?! Poate o să se țină de cuvânt și o să o refacă în întregime. O să te plimbi și tu atunci cu barca și poate vei primi o cutie cu delicatese turcești chiar mai frumoasă decât asta pe care ai văzut-o azi… Zâmbește.
Insula, din păcate, nu s-a mai refăcut… Cetatea Ada-Kaleh, strămutată pe insula Șimian, păstrează în cărămizile ei vechi de sute de ani amintirea a ce a fost odată: strașnică fortăreață, râvnită când de otomani, când de habsburgi… Dăduse, chiar ea, numele insulei, Ada-Kaleh însemnând „insula fortăreață’’. Uitată odată la Congresul de pace de la Berlin, uitată acum de vreme și de lume…
Eu însă n-am uitat-o… Cum n-am uitat nici ziua când am găsit, întâmplător cutia cu turcoaică în șalvari… Am adormit în seara aceea cu gândul la acest tărâm de poveste… de pe vremea când Timpul parcă stătea în loc, la umbra smochinilor și în parfum de trandafiri…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
