A fost odată ca niciodată un moș și o babă. Și ei fuseseră binecuvântați cu doi copii: un băiat și o fetiță. Asta era toată bogăția lor. Căci altfel, erau atât de săraci, încât aveau în ogradă o singură găină. Mai aveau, totuși, și un cal. Își duceau zilele trudind în sărăcăcioasa lor gospodărie și, dacă părinții nu aveau întotdeauna ce mânca, aveau grijă să aștearnă masa zilnic, măcar pentru copii. Într-o zi, la poarta lor bătură doi străini.
Și, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… Mai ales pentru că povestea noastră este cât se poate de adevărată. Atâta doar că părinții nu erau bătrâni…
Ei îi așteptau pe oamenii care tocmai sosiseră și s-au arătat bucuroși de oaspeți. Copiii, care își cunoșteau rudele, căci toate erau din sătucul lor, s-au mirat când străinii le-au fost prezentați ca „frați de-ai lor”. Și nu prea înțelegeau cum niște oameni pe care nu îi mai văzuseră niciodată puteau să fie și frați cu ei, dar și cu părinții lor. Văzându-i mirați, tatăl le-a explicat, zâmbind, că sunt români, veniți în Moldova, tocmai de dincolo de Prut.
Musafirii erau jurnaliști: un bărbat și o femeie, ea aflându-se pentru prima oară pe tărâm moldovenesc. Dacă am fi fost într-un basm, pe tânără ar fi chemat-o Ileana Cosânzeana, căci era frumoasă, iar privirea ei blândă s-ar fi potrivit, și ea, cu personajul copilăriei noastre. Dar se numea doar Ileana și, vă mărturisesc, de la ea cunosc întreaga istorioară.
Ileana venise, alături de colegul ei, să facă un reportaj despre alegerile din Moldova, căci ne găseam la începutul anilor nouăzeci, când mari schimbări cunoscuseră oamenii din estul Europei. Și, deși era obișnuită cu sărăcia, căci, s-o spunem drept, nici românii nu o duceau prea bine, imaginea satului în care tocmai poposise, în drumul lor spre Chișinău, cu ulițe prăfuite și copii zdrențăroși, tare o tulburase. Voise să cumpere, de la magazinul din sat, câteva dulciuri, căci aflase că merg să viziteze o familie cu copii. Dar acolo observase, cu stupoare, că nu se vindeau nici bomboane și nici măcar pâine sau alte lucruri trebuincioase, ci doar sare grunjoasă… Nu au avut de ales, așadar au venit „cu mâna goală”, dar cu o mulțime de povești din România, pe care gazdele le ascultau cu sufletul la gură…
Bărbatul casei și-a rugat nevasta să aducă degrabă cănile, ca să își poată cinsti, cum se cuvine oaspeții, cu un vin bun, făcut chiar din strugurii din via lor. Apoi a umplut-ochi cănile de lut, care fuseseră așezate, cu grijă, pe masă. S-a retras pentru câteva momente într-un colț al odăii și i-a șoptit ceva femeii. Nevastă-sa l-a privit uimită: „Pe Gălbenuș?! Bine, dar ce vor spune copiii? Și apoi, noi ce o să facem de azi încolo?” s-au auzit, ceva mai tare decât intenționase să le rostească, vorbele femeii… Dar Ileana nu dăduse mare atenție scurtei discuții dintre soți, care se voise, oricum, a fi privată…
Acum câțiva ani, în timp ce se aflau la joacă pe ulița din sat, cei doi frați primiseră în dar, de la o bătrână, un pui de găină. Era mic și galben și așa de drăgălaș, încât l-au botezat, pe loc, Gălbenuș. Bucuroși, cum numai copiii pot fi, au fugit de îndată la maică-sa, să i-l arate. S-a bucurat și ea, mai mult de bucuria celor mici. Puiul a crescut, s-a dovedit a fi găină, însă numele i-a rămas același. De când crescuse Gălbenuș, mama era ușurată, căci știa că de acum nu mai trebuie să se frământe așa de tare dimineața, întrucât copiii aveau deja masa asigurată. Găina făcea zilnic câte un ou, pe care îl anunța, cotcodăcind cu mândrie. Cei mici îl luau din cuibar și apoi îl împărțeau, frățește, la micul dejun.
Deși foarte săraci, copiii erau fericiți. Poate și pentru că nu știau că sunt săraci. Tovarășii lor de joacă trăiau exact în aceleași condiții și se îmbrăcau la fel ca ei. Și casele semănau toate între ele. Iar jucării – n-aveau deloc… Știau însă că părinții îi iubeau mult și le ofereau atât cât puteau ei. Trăiau în pace și armonie și asta poate conta mai mult decât orice. Iar acum, că aveau oaspeți, erau tare veseli. Mai ales și pentru că bănuiau că, mai târziu, o să primească și ei dulceață de vișine, pe care mama o ținea ascunsă în cămară și o scotea de acolo doar atunci când primeau vreo vizită importantă. Mai știau și că nu pot sta prea mult în compania oamenilor mari, căci așa fuseseră învățați. Oricum, aceștia aveau de vorbit, mereu, lucruri de neînțeles pentru ei. Și atunci, după ce s-au prezentat, politicos, și au spus fiecare câți ani au, au mai stat puțin prin preajmă și apoi au zbughit-o la joacă. „Pe mine mă cheamă Mircea. Am zece ani și sunt în clasa a patra”- zisese băiatul. „Iar eu sunt Irina. Am șapte ani. De anul ăsta merg și eu la școală” spusese, mândră, fetița.
Era început de primăvară. Afară, frigul se făcea încă simțit, dar asta nu-i oprea pe copii din joaca lor. Fetița își aliniase trei păpuși, pe care i le făcuse maică-sa, din cârpe. Erau cam decolorate și în loc de ochi aveau nasturi. Astfel, o păpușă avea „ochi” albaștri, una negri și alta maro. Acestea fuseseră dorințele fetiței și mama se conformase. Părul era, și el, confecționat din ață, cu grijă aleasă, așa încât păpușa cu „ochi” albaștri avea neapărat „părul” blond. La fel de asortate erau și bruneta, și șatena. Irina s-a apucat să „frământe” câteva turtițe, din apă amestecată cu țărână. A „gătit” trei porții egale, pe care le-a așezat pe cele trei farfurioare de lut, în fața păpușilor. Astfel, măcar ele, păpușile, nu mai erau nevoite să-și împartă porția de mâncare…
Mircea găsise un băț gros și noduros, care nu știm cum trecuse iarna, fără să fi fost vârât pe foc… Era tare bucuros și îl flutura în aer, ca pe o sabie. Se pare că avea și un interlocutor imaginar, căci, la un moment dat i se adresează: „Eu? Îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul (…)” și continuă să recite, cu patos versurile „Scrisorii a III-a” a lui Eminescu, pe care, poate dacă nu o studiase la școală, o învățase, cu siguranță, de la părinți… Probabil că îi plăcea mult, pentru că și pe el îl chema Mircea și părea să fie tare mândru de asta.
Tatăl copiilor lipsește câteva minute, iar la întoarcere are grijă să mai umple cănile musafirilor cu vin. Are multe întrebări de pus, iar jurnalișii, mai ales bărbatul, cu care se cunoștea de mult, e bucuros să îi răspundă. Era curios să știe cum mai e prin România, dar și ce îi mai fac rudele din… Moldova de peste Prut. Căci, în mod ciudat, ca o imagine în oglindă, pentru ei, „Moldova de peste Prut” este cea care își are capitala la Iași. În tot timpul acesta, femeia trebăluiește prin bucătărie. Apoi vine să așeze masa. Aduce cu ea farfuriile și castroanele, toate din lut. Merge apoi să-i cheme și pe copii. Ei vin de îndată, bucuroși și cu obrajii înroșiți de frig. În timp ce servește supa, mama are o privire gravă. Ileana nu înțelege imediat de ce copiii, în timp ce mănâncă, au lacrimi pe obraz. Fetița suspină după fiecare înghițitură și își șterge ochii cu dosul palmei. Dar lacrimile nu contenesc să curgă. Înțelesese că nu va mai da fuga în fiecare dimineață la Gălbenuș, să îi ia oul. Căci cuibarul rămăsese de acum gol. Ar fi putut să nu mănânce, însă știa că ar supăra-o pe maică-sa. Băiatul avea și el lacrimi în ochi. Însă el plângea, într-un fel, și de bucurie, căci nu mai simțise gustul cărnii de câțiva ani. De fapt, de dinainte să meargă la școală…
Ileana nu poate să mănânce. Sub pretextul că vrea să fumeze o țigară, iese la poartă. Știe că acolo poate să plângă în voie, fără să o vadă nimeni…
Se mai liniștise puțin sau, cel puțin, se oprise din plâns, când tatăl copiilor a venit după ea. „S-a întâmplat ceva?!” Nu, nu se întâmplase mai mult decât știa și el… „Știți, mi-ar plăcea să vizitez împrejurimile…” îi spune Ileana. Se gândise că astfel o să-și pună ordine în gânduri și, poate va avea norocul să uite scena de adineauri… „Sigur! Eu îmi cer scuze, nu pot să vă însoțesc, am foarte multă treabă azi. Dar vă dau calul. O să vă arate tot ce-i mai frumos pe aici. E un ghid bun.” Și zâmbește. „Bine, dar eu nu știu să călăresc. Nu m-am urcat în viața mea pe un cal!” exclamă tânăra, mirată de propunerea bărbatului. „Și, oricum, n-aș ști pe unde să mă duc…” „Nu e asta o problemă” răspunde el. Îi dau jos șaua. O să mergeți mai bine așa, dacă ziceți că nu ați călărit niciodată… De dus, vă duce el…”
Zis și făcut. Ileana pornește astfel la pas, ținându-se de coama calului. Acesta merge încet și o lasă pe fată să observe, în detaliu, satul moldovenesc… casele și oamenii care mai ies pe la porți, să-i dea binețe. Se lasă purtată de cal și îi vorbește blând, întrebându-l, în glumă unde are de gând să o ducă. El poate că o înțelege, dar cu siguranță nu îi răspunde, căci nu este un cal fermecat, din povești. Însă cu adevărat de basm este locul în care poposesc. Merseseră preț de mai bine de o oră și Ileana începuse să se îngrijoreze, căci lăsaseră de mult în urmă satul. Și nu știa cum să-l facă să se oprească, măcar să se dea jos de pe el, să nu se îndepărteze și mai mult… Pentru că nu știa cum să-și exprime teama, începuse chiar să-i vorbească, de parcă se putea produce o minune și calul i-ar fi făcut pe plac. Dar, văzând că nu-i chip să-l înduplece, se lăsase, din nou, în voia lui. Animalul a mers la pas și nu s-a oprit decât când au ajuns în cea mai frumoasă pădure pe care o văzuse Ileana în viața ei. La poalele copacilor, încă amorțiți, pentru că primăvara abia începea să-și facă simțită prezența, se întindea un imens covor de ghiocei. Liniștea, care nu era tulburată decât de glasul încântător al păsărelelor, mulțimea de ghiocei și soarele, care se ițea printre ramurile golașe ale pomilor, întregeau peisajul feeric. A reușit, în sfârșit, să coboare de pe cal, pentru că acesta se oprise să mănânce din iarba crudă. Iar ea început să culeagă ghiocei. A uitat, pentru moment, de toate grijile din lume, de alegeri, ba chiar de… Gălbenuș. După un timp însă, s-a gândit că era momentul să se întoarcă. Calul însă păștea și nu se arăta interesat să o însoțească, deși tânăra încerca, din nou, să-l convingă, cu vorbe blânde… S-a gândit că e periculos să mai rămână și atunci a făcut cale întoarsă singură. Se gândea că o să-și bucure gazdele cu buchetul de ghiocei pe care abia îi putea cuprinde, dar era neliniștită, căci nu știa ce să le spună de cal… Drumul de întoarcere a fost lung și obositor. Iar când a ajuns, a explicat, stânjenită, că fusese nevoită să lase animalul în pădure. Când i-a citit îngrijorarea pe față, Mircea a început să râdă: „Nu vă fie teamă, domnișoară! O să se întoarcă singur acasă. Cunoaște bine drumul. Merge în pădure atunci când i se face foame. Dar se întoarce el, fiți fără grijă!” Și chiar așa a fost. Nu a durat mult și calul era deja în ogradă.
***
„Mai știi ceva de ei?” o întreb, zilele astea pe Ileana. Nu mai știa. Era singura dată când îi văzuse. Dar povestea simplă a oamenilor din Stejereni o marcase pentru toată viața… Poate că cei doi frați veniseră în România. Tatăl lor povestise atunci, cu mândrie, despre rezultatele deosebite la învățătură ale copiilor și le spusese că visul lui este să-i trimită să studieze aici. Aflase că statul român va acorda burse pentru tinerii moldoveni merituoși. Era convins că Mircea și Irina le vor primi. Pentru ei, șansa, Occidentul, deschiderea către o Europă prosperă o reprezenta plecarea în România. Ileana s-a gândit mai ales acum la ei, când urmăream împreună la televizor imagini de la celebrarea centenarului unirii Basarabiei cu România.
Căci… a fost odată o Românie mare. Acum o sută de ani… Aniversarea Marii Uniri ne găsește, însă, cu o bucată de pământ mai puțin. Dar, mai ales, cu câteva milioane de suflete peste hotare, cu tot cu poveștile lor… Țara noastră nu a pierdut, din păcate, numai pe cei aproximativ patru milioane de români care se cheamă… moldoveni. Ci încă pe atâția! Răspândiți prin toate colțurile lumii, în căutarea unui trai mai bun. A rămas în urma lor pământul. Dar și casele pustiite, bătrânii și, de multe ori, copiii… Au plecat departe, însă se pare că, spre deosebire de calul din povestea noastră, care și el pleca atunci când simțea foamea, ei nu își vor mai găsi vreodată drumul înapoi, acasă…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
