…ceva care se numea învăţământ. Când copiii împlineau 7 ani, părinţii îi duceau de mânuţă la şcoală şi apoi trăiau împreună emoţiile examenului de admitere la liceu.
Între cele două frumoase momente ale vieţii de şcolar, rolul părinţilor era unul mai degrabă modest, şi pe bună dreptate. Pe de o parte, ei îşi făcuseră cu vârf şi-ndesat datoria în cei şapte ani de-acasă, pe de alta – şcoala ştia tot ce are de făcut cu micuţii.
Asta nu înseamnă, Doamne fereşte!, că părinţii se spălau pe mâini de procesul de învăţământ şi educaţie, ci doar că şcoala era şcoală şi familia-familie. De pildă, nu şcoala te ducea în vacanţă!
În cea mai mare parte a timpului, părinţii nu ştiau ce se se-ntâmplă la şcoală, şi nici n-aveau de ce să ştie. Şedinţele cu părinţii erau aşa, din An în Paşte, mai mult ca să se cunoască între ei.
Nu se strângeau bani pentru nimic. Materialele didactice erau cele care erau, asigurate de şcoală, inclusiv manualele. Serbările se organizau tot de către şcoală şi erau surprize pentru părinţi. Copiii care se simţeau în stare să spună o poezie sau să cânte un cântecel se pregăteau pentru asta. Profesoara de muzică pregătea câteva melodii cu corul. Eventual, părinţii aduceau câteva fursecuri şi sucuri. Şi cam atât. Bucuria sfârşitului de an era tot ceea ce conta. Şi premiile, fireşte, care nu se acordau la grămadă nici măcar la clasa I. Erau unu-doi cu coroniţă, doi-trei cu premiul doi, cinci-şase cu premiul trei, uneori două-trei menţiuni. Oricum, de pe la clasa a III-a în sus, premiile nu mai interesau cam pe nimeni.
Culegeri de probleme se foloseau târziu de tot, prin clasa a XI-a, şi numai pentru matematică şi fizică. În clasa a XII-a, la jumătatea anilor 1970, apăruse ideea meditaţiilor, mai ales pentru facultăţile artistice şi cele ca Medicina, la care se intra foarte greu, cu medii ridicate, din cauza concurenţei mari. Ulterior, în anii 1980, existau meditaţii şi pentru intrarea la liceu, dar sistemul era departe de-a fi generalizat.
La Română, nu se inventase încă ideea de rezumate învăţate pe dinafară. Conceptul epocii se numea Analiză literară, şi era chiar asta, o analiză, şi anume una personală, după cum îl tăia capul pe elev – fireşte, pe baza unor principii generale. Nu rare erau ocaziile în care, la extemporale, teze, concursuri şi chiar la admiterea în liceu subiectul era „Compunere liberă despre…” sau chiar „Compunere liberă” punct.
Profesorii erau de două feluri: funcţionari şi dascăli. Primii veneau la şcoală conştiincios şi-şi făceau datoria ca la carte, dar atât. Ceilalţi îi fermecau pe copii. Ce le spuneau, se aşeza definitiv în minţile lor. Nu erau puţini dascăli şi erau destul de diferiţi unii de alţii: unii blânzi, alţii severi, dar şi unii şi alţii de neuitat. La Liceul Spiru Haret din Bucureşti, un profesor de Română dădea la teză, în clasa a XII-a, subiecte precum „Comparaţie între Vitoria Lipan şi Hamlet”, iar la „Zoia Kosmodemianskaia” (!) un profesor de muzică făcea comparaţia între „Tablouri într-o expoziţie” versiunea Maurice Ravel şi versiunea „Emerson, Lake and Palmer”.
Programa şcolară era normală la cap. Nu avea drept obiectiv ca, la sfârşitul şcolii, copiii să-şi dea imediat doctoratul. Obiectivul era să înveţe lucruri fundamentale din toate materiile, de pildă că „ontogenia repetă filogenia” (auzită în clasa a VIII-a, ţinută minte toată viaţa). Istoria, Desenul şi Zoologia erau luate la fel de în serios ca Matematica şi Româna. Un elev care făcea Clasa Specială de Matematică putea intra din primul foc la Medicină. Caz real.
Nu se cultiva concurenţa sălbatică, nu se încurajau colecţiile de performanţe. Sigur, existau părinţi care întrebau: „Dar de ce Ionel a luat 10 şi tu doar 9?”, însă presiunile se reduceau la atât. Concursurile erau rare şi, cele mai multe, extra-şcolare, de pildă „Prietenii muzeelor”. În liceu erau Olimpiadele. Atât. Erau în schimb foarte multe concursuri şi rivalităţi sportive în licee şi între licee.
Mai toată lumea învăţa 75% la şcoală şi 25% acasă. Cât despre lecţii, acestea puteau să le ia, acasă, o oră-două. Şi le făceau singuri, apelând la părinţi doar în cazuri excepţionale.
Pe vremea aceea, uniforma era obligatorie şi unică pe ţară, dar se găsea la orice magazin de confecţii şi era ieftină.
Copiii care au făcut şcoală în acele vremuri au crescut, au devenit oameni mari, ba s-au mai şi enervat şi au schimbat sistemul social-politic. Care era oribil din toate punctele de vedere. Dar, cel puţin până în 1980, şcoală se făcea. Şi părinţii n-aveau nicio treabă cu asta.
Noapte bună, copii!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
