A fost odată ca niciodată un român care lucra în Italia. Până aici nimic deosebit, multe sute de mii, poate chiar milioane de români au muncit, muncesc şi vor munci în Italia. Povestea acestui om este ca a multora; până într-un punct după care virgula merge pe o stradă foarte interesantă. Citiţi şi veţi înțelege ce este aşa de interesant în această poveste!
Absolvent de arte plastice, acest român a predat desenul artistic şi pe cel tehnic în diverse şcoli din diverse sate din judeţul său, Constanţa. Suplinitorii din învăţământ ştiu cum se mănâncă această pâine aşa că, atunci când un prieten stabilit în Italia i-a spus că e de muncă şi că se plăteşte bine, chiar că nu a stat pe gânduri. Copiii erau deja de facultate, iar soţia, absolventă (de formă, ca să fim cinstiţi până la capăt) a unei facultăţi particulare de psihologie terminată mediocru după revoluţie, nu a muncit niciodată. O iritau problemele oamenilor, nu era empatică, în schimb era mare iubitoare de lux şi confort, de internet şi de trăncăneala aristocratică cu prietenele.
Munca în Italia era de zugrav. Plătită foarte bine, aşa că lunar, pe ceas, plecau mulţi euro către familie, el îşi oprea strict pentru o mâncare modestă, chirie, o ţigară uneori şi, mai ales, pentru materiale de pictură, căci în timpul liber picta icoane, dar şi peisaje. Italia este o ţară frumoasă, oriunde îşi rotea privirea vedea câte un tablou.
Aşa au trecut anii, şapte la număr, copiii şi-au cam terminat facultăţile – fata, arte plastice ca el, iar băiatul, politehnica, maşini şi utilaje – dar voiau doctorat, master şi toate aceste post universităţi care pe vremea lui nu erau sau poate că nu le-a dat el importanţă. Avea dureri serioase de spate, ar fi trebuit să se opereze, dar nu avea timp. Văruia casele oamenilor şi în felul lui era fericit.
O privire absolut întâmplătoare i-a căzut pe o revista mică de anunţuri de muncă şi de curiozitate a citit: căutăm restaurator de biserică, cunoscător de pictură etc etc. A rămas cu anunţul acela suspendat într-un vis, cum ar fi să lucreze într-o biserică… frumos ar mai fi! Era un număr de telefon acolo, dar în sinea lui se îndoia, care român ar fi primit la o muncă aşa importantă? Inima îi bătea puternic când omul de la capătul celălalt i-a spus să se prezinte la ora cutare în locul cutare şi dacă are lucrări să le aducă cu el. Cum să nu aibă lucrări? Are! Frumos îmbrăcat şi cu două sacoşe mari pline cu picturi, românul din povestea noastră s-a prezentat şi da, cititorul a intuit corect, a fost admis. Icoanele i-au purtat noroc. De mâine se putea prezenta la noul loc de muncă: biserica. Aşa că de şapte luni lucrează acolo. Şi nu-i uşor deloc! Dar este foarte, foarte frumos!
Abia acum povestea începe, iar povestitorul râde pe sub mustaţă, gândind că cititorul crede că se sfârşeşte. Nu, abia acum începe. În aceste luni s-au întâmplat mai multe în viaţa eroului nostru. Soţia nu mai este mulţumită doar cu confort, internet şi trăncăneala cu prietenele, ci şi-a amintit că are nevoie şi de dragoste. Căutând şi găsind, îşi trăieşte intens povestea cu domnul X, întâmplător un domn cu soţia plecată în Italia. Totul are sens , reflectează, aşa că ea şi acest domn X nu stau mult pe gânduri și cer divorţul respectivilor soţ, soţie, ca să poată trăi cinstit la lumina zilei. El tocmai terminase de restaurat un îngeraş, când a primit prin poştă cererea de divorţ şi a rămas mâhnit, dar parcă nu aşa de mâhnit cum se aştepta. La telefon, soţia încerca să plângă, dar el i-a spus să fie fericită cu o linişte pe care nu ştia că o are în suflet. Şi apoi a căzut pe gânduri, ce este viaţa lui, cum a trăit-o până acum, care este cu adevărat rostul lui pe pământ. Durerea de spate i-a dispărut ca prin farmec şi se simţea liber, da, liber!
Şi în minte i-a apărut mama lui, o femeie simplă de la ţară, din judeţul Suceava. De când nu şi-a văzut mama? De mulţi ani. O sună uneori şi o întreabă de sănătate, iar mama lui spune mereu că este sănătoasă, dar o fi adevărat? Toate mamele lumii spun fiilor că sunt bine, dar mai mereu mint. Ca să nu-i îngrijoreze, să nu-i apese cu alte poveri… Când telefonul fix a început să sune, ea era în grădină şi-şi culegea ultimele roşii. A lăsat totul şi a intrat în casă, ştia că este el, toate mamele din lume ştiu când fiii îi caută la telefon. “Sarumâna, mama, aş vrea să vii la mine, te rog să vii o vreme să stai cu mine!” Mama s-a emoţionat, era pentru prima oară de când este el în străinătate că o chema acolo în Italia. “Dar cum să las casa, mamă, găinile, pisica…”, spunea şi ea, aşa, nişte vorbe la întâmplare, dar ştia că va pleca în Italia. Pentru prima oară în viaţa ei pleca de acasă.
Când şi-a văzut băiatul la aeroport, nu s-a putut abţine şi a plâns, Doamne cât s-a mai schimbat! Când el şi-a văzut mama, inima i-a zvâcnit dureros, Doamne cât a îmbătrânit în anii ăştia! “Deci aşa arată Italia!”, a glumit ea, “de câte ori nu m-am întrebat cum o fi arătând Italia asta de aşa mulţi români lasă totul şi pleacă!”. Şi se uita la trecători, şi la străzi, şi la vitrine, cu mâna la gură cum fac oamenii de la ţară când se minunează. Desigur că în casa fiului sunt multe de făcut şi deja are planul ei, dar fiul îi zice că a chemat-o să stea cu el, nu să-i cureţe casa. Iar ea îşi pune mâinile împreunate în poală, căci nu înţelege.
Foarte simplu, o duce cu el acolo unde lucrează, în biserică, să stea de vorbă despre una, despre alta, să se bucure unul de prezenţa celuilalt. O aşază pe mama pe un scăunel şi-şi continuă lucrarea îngerilor, o lucrare foarte delicată, iar mama îşi face discret semnul crucii. Este ortodoxă, desigur, dar această biserică catolică îi transmite un ceva ce încă nu ştie ce este. În faţa ei, chiar în faţa ei, o statuie, “o fi un sfânt de-al lor” gândeşte şi face din nou semnul crucii. “Cine este acest sfânt?” “Padre Pio, un sfânt foarte îndrăgit de italieni!”, şi-i povesteşte pe scurt cine a fost Padre Pio şi de ce este aşa iubit, iar ea îşi duce mâna la gură de uimire. Ca sfinţii noştri, toţi sfinţii sunt la fel. Aşa a început un sentiment de mare dragoste şi credinţă din partea unei femei din judeţul Suceava pentru Padre Pio, cine ar fi gândit că poate exista, dar uite că totul este posibil. Ea şi-a apropiat scăunelul de statuie şi încetul cu încetul i-a povestit necazurile ei, viaţa toată, mai întâi în gând, apoi cu voce tare. Simţea că acea statuie o ascultă, că o înţelege şi că-i dă într-un fel miraculos răspunsuri. Băiatul se prefăcea ocupat cu pictura, dar îşi asculta mama şi aşa a descoperit o mamă pe care el nu cunoştea. Dar fiii mai niciodată nu-şi cunosc bine mamele, nu-i aşa?
Întâmplarea este adevărată. Această femeie simplă de la ţară, această mamă ce şi-a vizitat fiul în Italia, s-a întors în România cu Padre Pio în viaţa ei şi l-a vrut şi în viaţa românilor din ţară. Între timp, a fost dedicată o biserică – la Constanţa, cred – lui Padre Pio. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.
De ce v-am spus povestea asta? Pentru că am văzut ieri pe Facebook anunţul Simonei Catrina că se operează azi de cancer. Eu l-am mai rugat pe Padre Pio în nişte situaţii dramatice şi m-a ascultat, aşa că îl rog din nou să o ajute pe această româncă suferindă. Vă invit şi pe voi la un gând, la o rugăciune pentru ea, pentru toţi cei ce se găsesc în această lupta cumplită cu cancerul. Mulţumesc!
Update redacție: Simona a fost operată azi și e bine. 🙂
Guest post by Gabriela Mihaela Tîrtan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
