Era unul din târgurile acelea de Crăciun de unde puteai cumpăra brăduleţi din biscuiţi potoliţi cu glazură, ornamente cu ace de brad şi multă poleială. Chiar şi vechituri, aşteptând să fie cadorisite în straie de sărbătoare. Sunt organizate de fundaţii, care atrag şcolari, artişti plastici locali, anticari, cofetărese, chiar şi muzicieni, gata să împace, sub Mozart, pe toată lumea.
Fiul meu se oprise la o masă de pe care, fără să ceară voie, a luat un batonaş de ciocolată cu jeleu de fructe, făcut în casă. Era obosit, dar începusem deja să-l cert când cel ce deservea standul mi-a dus unul la gură, poftindu-mă să gust. Erau delicioase. Le-am cumpărat pe toate care mai rămăseseră, ba şi nişte biscuiţi cu ghimbir sub cuşme de albuş şi prăjiturele cu lămâie şi lacrimi cu sclipici. Bărbatul le împachetă pe toate meticulos şi înfăşură o fundă roşie în jurul cutiei de carton. Părea mai degrabă coborât din birourile de management ale unei corporaţii şi totuşi servea, zâmbitor, pe toată lumea cu ceai.
– Soţia mea nu a putut veni, îşi pregăteşte doctoratul, mi-a spus prinzându-mi un colţ de privire indiscret.
– Aha, deci ei îi datorăm bunătăţurile…
– Câtuşi de puţin, sunt toate făcute de mine. Am copt biscuiţi până aproape de miezul nopţii, ca să-i ţin companie cât îşi transcria teza. E rândul meu să strâng fonduri anul acesta. Pentru copiii cu probleme locomotorii. Vă mulţumesc.
– Şi eu vă mulţumesc pentru amabilitatea arătată fiului meu.
– Iubesc copiii …ai noştri deja şi-au luat zborul.
Biscuiţii sunt fragezi, dumnezeieşti. Scotocesc cu o mână prin geantă, după bani. Îmi ţine geanta, dar o ploaie de vanilie se lasă pe rever. Râdem şi nu suntem pregătiţi pentru momentul când ni se ating degetele, un cutremur atât de profund, că am senzaţia că expir scântei pe gură. Mă trag, împleticindu-mă, înapoi. Mai mulţumesc o dată, cu ochii în pământ, îmi iau copilul, care vociferează, de mână şi ne afundăm în mulţime. Încă tremur.
Citeşti despre complicaţii din astea în cărţile de ficţiune romantică, dar râzi când întorci pagina, e doar aerul care, martor la atâtea întâmplări, se mai excită.
Ne-am întâlnit din nou când şcoala a organizat un program de colinde. Am găsit puterea să glumim pe seama primei noastre întâlniri, dar când m-a condus galant până la ieşire şi a ridicat mâna să mă ghideze de la spate, fenomenul s-a repetat, multiplicat şi înfometat. Admitem că suntem prizonierii unei electricităţi de acelaşi semn. O bătrânică, care nu-şi cere scuze că ne asculta conversaţia, îşi face loc printre noi, sugerând că strângem la piept iubire nedăruită, secrete. Ne despărţim brusc şi-mi promit să nu mă mai gândesc la el. Dar ne întâlnim mereu şi mereu, destinul a fost eliberat pe cuvânt, de la casa de nebuni. El e însurat şi fericit, eu abia desprinsă dintr-o relaţie chinuitoare. Ne punem de acord să ne ocolim, făţiş, conştientizăm că avem o problemă. O eroare, ni se înflăcărează imaginaţia şi gândurile refuză trecerea în şomaj. Inimile stau la pândă. Nu ştim ce e de făcut. Încă rezistăm oricărei idei de aventură. Acceptăm că trebuie să vorbim, tăcerea e perfidă. Alegem să frământăm timp împreună atunci când ne întâlnim, să vorbim, să ne consumăm. Ar fi păcat să nu reuşim.
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
